%img:articole-5/art64-1,left%S-a întâmplat în urmă cu 30 de ani. În 23 noiembrie 1987, cargoul „Fundulea”, încărcat cu praf de marmură, venind din Italia cu destinatia Kuwait, tranzita strâmtoarea Ormuz (situată între Golful Persic, la vest, și Golful Oman la sud-est. Coasta nordică a strâmtorii aparține Iranului, iar coasta sudică Emiratelor Arabe Unite și exclavei Musandam a Omanului).

În dimineața de 23 noiembrie 1987, la ora 6.00, chiar la intrarea în strâmtoare, cargoul românesc a fost interpelat de o navă militară iraniană, echipajul de pe „Fundulea” fiind chestionat prin stația Radio despre pavilion, marfă, destinație și locul încărcării. După câteva minute, echipajul a fost informat că poate să-și continue drumul. Patru ore mai târziu, cargoul a fost interceptat de altă navă, tot militară la o primă vedere. În realitate, ambarcațiunea era paramilitară. Fără să poarte pavilion sau însemnele specifice armatei, nava iraniană a cerut echipajului de pe „Fundulea” să oprească motoarele iar personalul să intre în cabine. După interogarea de rigoare, care a durat aproximativ 45 de minute, iranienii, care se făceau că nu prea înţeleg limba engleză, au simulat plecarea, iar la scurt timp au întors brusc nava către „Fundulea“ și au lansat nu mai puțin de 10 rachete pline cu napalm (substanță incendiară). Din cele zece rachete, șapte au lovit zona de cabine. Comanda vasului a fost aproape distrusă iar trei membri ai echipajului au fost raniți, printre ei aflându-se și comandantul Radu Lupu.

%img:articole-5/art64-2,left%La 30 de ani de la evenimentul nefericit, 10 dintre cei 30 de membri ai fostului echipaj de pe „Fundulea“ au rememorat trauma prin care au trecut în 23 noiembrie 1987. Florentin-Dacian Botta, ofițer mecanic 2 la acea vreme, cel care pus la cale întrunirea celor 10 supraviețuitori, și-a adus aminte, cu lacrimi în ochi că, în acea zi, viața sa a atârnat de un singur fir de ață. „Mă aflam în cabina mea și stăteam pe marginea patului. Mă pregăteam să mă ridic și să mă duc să mai repar câte ceva. Sincer, nu prea mă trăgea inima. Nici bine nu mi-am terminat gândul că am auzit o bubuitură extrem de puternică, iar în secunda următoare am văzut cum o rachetă trece pe deasupra capului meu, lovind lavoarul și oglinda. Dacă mă ridicam mai devreme, acum nu mai stăteam de vorbă. Practic, îmi zbura capul“, a povestit Botta. Acesta spune și cum că nu înțelege de ce iranienii au atacat nava românească în condițiile în care fostul președinte al României, Nicolae Ceaușescu, care se afla într-o vizită în Egipt la vremea respectivă, era prieten cu toată lumea arabă. „Frustrarea e mare, în condițile în care Ceaușescu se avea bine cu toți din regiune. Nu înțelegeam ce au cu noi, mai ales că iranienii au lovit doar partea de cabine. Dacă aveau suspiciuni că transportăm arme (de menționat că în acea perioadă Iranul și Irakul se aflau în război, iar România era bănuită că înarma Irakul), atunci loveau zona de cală. Așa, au pus ținta pe oameni. Cred că erau o facțiune paramilitară, pentru că nu purtau niciun însemn al armatei iraniene. Practic, a fost un atac terorist“, a povestit Botta.

Cu lacrimi în ochi rememorează clipele de groază și asistentul medical de pe cargoul românesc, Virgil Balaci. „Am încercat să fac tot ceea ce era mai bine, având doar o trusă medicală rudimentară. Cel mai afectat dintre toți era comandantul Radu Lupu, care avea răni deschise. La cap avea o schijă destul de mare, plus încă una foarte mare în abdomen și care i-a distrus aproape în întregime bazinul. Din cauza complicațiilor, la spital i-au amputat ambele picioare. A intrat în comă, din care nici nu și-a mai revenit. Din Dubai, comandantul a fost transferat în România, iar ulterior în Elveția, unde a și murit“, a povestit Balaci. Asistentul medical spune că toți răniții au fost preluați de un elicopter din Dubai, unde condițiile medicale erau excepționale. „Îmi aduc aminte și de bucătarul nostru, Ibis Saban, care avea arsuri pe 42% din suprafața corpului și care a fumegat până a fost dus la spital. Nu aveam ce să îi fac cu amărâtele de pansamente pe care le aveam la îndemână“, a conchis fostul asistent medical. Acesta a fost completat de Florentin-Dacian Botta, care a povestit că, la fel ca într-un film tragi-comic, bucătarul navei a fost ars cu un amestec de ciorbă și napalm. „Putem spune că Ibis Saban era să fie „omorât de propria ciorbă“. Lăsând gluma neagră la o parte, îmi aduc aminte că bucătarul pregătea mâncarea la ora când nava a fost atacată. Din nefericire, o rachetă a lovit pur și simplu oala cu ciorbă care clocotea pe foc. Rănile, în cazul lui Ibis Saban, erau groaznice. Ieșea fum din el“, și-a încheiat povestea Botta, cu lacrimi în ochi.

%img:articole-5/art64-3,left%După stingerea incendiului, operație la care au participat mai multe nave militare din Oman, „Fundulea” a fost remorcată până în portul Sarjah. Inițial s-a pus problema vânzării navei la fier vechi în India, însă nu s-a ajuns la nici o înțelegere cu indienii. În 1988, cargoul „Fundulea” a fost adus de către remorcherul „Hercules” (care era nou la vremea respectivă), până la Galați, unde a fost reparat. Valoarea reparațiilor a depășit 2 milioane de dolari.

Fostul motorist de la „Fundulea“, Mangdeluș Moroianu, spune că, după acest nefericit eveniment din urmă cu 30 de ani, a rămas cu un gust amar, dar și cu o ușoară stare de furie. „În momentul în care ar fi trebuit să ne dea despăgubiri, cei de la compania „Navrom“ ne-au pus să scriem ce am pățit, dar totul a rămas în aer. Ne-au mințit. Asta pentru că sunt sigur că statul român a luat banii din despăgubire și asigurare, dar nouă nu ne-au dat niciun leu. Îmi aduc aminte că eu am scăpat din cabină doar cu o pereche de pantaloni de pijama. Haine am primit de pe o navă omaneză, al cărei echipaj ne-a sărit în ajutor. Nu uit cât trăiesc faptul că telegrafistul omanez mi-a dat o pereche de șlapi și o cămașă. Mai multe nu vreau să îmi aduc aminte pentru că este extrem de dureros.

Un alt membru al echipajului, Dumitrache Delicote, șef mecanic, aflat în comanda navei în dimineața bombardamentului, spune că „Fundulea“ nu a fost singura navă atacată de paramilitarii iranieni în acea perioadă. „Au fost 96 de nave atacate în perioada războiului din Golf dintre Iran și Irak. Era o adevărată blocadă în acea strâmtoare, spunând că pe aici nu se trece“, a afirmat Delicote. El spune că blocadele nu se aplicau în cazul navelor americane și franceze. „La vremea respectivă, chiar lângă noi, a fost un convoi francez de nave militare care escortau navele civile. Aceștia și-au văzut liniștiți de drum și ne-au lăsat singuri. Interesant este că nava care ne-a bombardat a încercat să-i ajungă întâi pe francezi, dar pentru erau prea rapizi pentru ei, iranienii s-au întors la noi. Și, pentru că noi eram singuri, au pus tirul pe cargoul nostru“, a subliniat Delicote. El a spus că li s-a pus în vedere, atât în Dubai (unde au fost duși după bombardament), cât și la revenirea în țară, să nu facă nicio declarație și să nu spună nimănui despre eveniment, pentru că se strică relațiile între țări. „După bombardament s-a filmat totul, dar caseta a fost confiscată și mi s-a spus că nu am voie să dețin așa ceva“, a mai spus Delicote. Un alt membru al fostului echipaj de pe „Fundulea“ spune că a filmat, iar caseta a ajuns la tatăl său. „Caseta era la tatăl meu. În lipsa mea, cineva a bătut la ușă și a cerut caseta“, a spus un alt marinar de pe „Fundulea“.

%img:articole-5/art64-4,left%Interesant este că niciunul dintre cei 29 de marinari rămași în viață după bombardament nu a renunțat la navigație. După ce nava „Fundulea“ a fost reparată la Galați, cei mai mulți membri ai echipajului au revenit pe aceeași ambarcațiune. Culmea, ei spun că revenirea pe nava pe care au fost la un pas de moarte i-a ajutat să treacă mai ușor peste traume. „A fost bine pentru noi, pentru că a fost o adevărată terapie“, au spus cei mai mulți dintre foștii membri ai echipajului.

Nava a fost construită în anul 1980 la Şantierul Naval Galaţi și a purtat această denumire până în 1992. Ulterior, a fost denumită „Attila K”, până în 1996, iar între 1996 – 2000 a navigat sub numele „Simona”. Nava a fost casată la începutul anului 2000, fiind tăiată la Aliaga, Turcia, la 19 ianuarie 2000.