Luni, 20 octombrie 1980
Spre deosebire de alte nopți, când nu am putut dormi de cald, noaptea trecută cauza a fost frigul. Am uitat aeroterma deschisă și mi-a fost lene să cobor pentru a o închide. Dimineața îmi place să lenevesc în patgândindu-mă la o sumedenie de lucruri. Am fost în picioare tocmai când s-a virat traulul. Din nenorocire au intrat în el trei delfini mari, care au sfârșit asfixiați. Așezați pe punte, cu figura lor simpatică, destinsă, ai impresia că dorm și este de ajuns să-i bați cu palma pe spate pentru a se trezi. Este uimitor câtă încredere capeți lângă aceste ființe. Nu sunt respingători ca rechinii, iar ochii lor radiază multă, multă inteligență.
Nu credeam că William Saroyan scrie atât de bine. Cartea lui „O zi din după amiaza lumii”, o parcurg cu nesaț. Inimile și ficatul delfinilor au intrat în stomacurile nesățioase ale câtorva inși de pe acest vapor. Sunt unii care mănâncă non-stop, ziua și noaptea. Stratul de grăsime de sub pielea lor a devenit vizibil, burta revărsându-se dizgrațios peste curea. Ha, ha, ha!
Miercuri, 22 octombrie 1980
Fiecare clipă care trece mă apropie de intrarea în port. Ce senzație să păzești pe sol ferm, pe iarbă, chiar și pe beton! Apetit pentru scris am când citesc mai înainte ceva, câteva pagini dintr-un roman sau două, trei poezii. Puțin înainte a venit Ovidiu cu o telegramă, chipurile redactată de comandant către I.R.C.M. Constanța. Subiectul acestei telegrame este cercetătorul Ciochină Gabriel. Nu știu ce haz va avea farsa asta, dar radiograma am bătut-o la mașină ca pe una gata transmisă. Cei de la comandă se vor distra pe cinste mai târziu. Până pe 15 decembrie când vom pleca acasă nu mai este mult, dar deocamdată ne așteaptă Durbanul.
În seara asta la masă am trăit pe viu povestea săracului care se vede în buzunar cu mulți bani și nu știe ce să facă cu ei. De când ni s-a mărit norma de hrană la cinci dolari, oamenii nu știu cum să-i cheltuiască. Unii chiar propun să facem economii pentru a impresiona conducerea companiei. Mințile bolnave calculează și fac propuneri, una mai trăznită decât alta.
Vineri, 24 octombrie 1980
Cât cinism poate încăpea în Dinulescu, șeful meu! Nu intru în amănunte. Seamănă mult cu maiorul Rusu, fostul meu comandant din armată, dar îl întrece. „Soacra” are nervii în pioneze, fenomen observat la mulți marinari bătrâni. Jos pe punte rulează un film, al doilea din această seară. Suntem în marș spre Durban. Nu mi-e somn. De mai multe nopți nu dorm. Mă chinuie gândurile, multe, multe gânduri. Construiesc o lume colorată, fantastică, animată și vie. Pentru asta mă admir, cu toate că este o prostie să te admiri singur. De ceva timp parcă aș vrea să aștern pe hârtie cărțile pe care le scriu în gând. Amin! Nu-s încă copt.
Navigăm pe lângă coastă. Astăzi a fost „weather cloudy” cu „isolated showers”. Coasta împădurită și îmbrăcată în ceață mi-a amintit de munții Maramureșului și de acea zi și acea viziune nemuritoare din pădurea de pini. Involuntar așez imaginile frumoase lângă acest etalon. Iată o toamnă pe care am pierdut-o, o toamnă lipsă din viața mea. Trăiesc totodată și cea mai lungă vară. Câte surprize ne rezervă viața! Capitolele existenței noastre se scriu continuu și imprevizibil. Bobi a schimbat o rolă la aparatul de proiecție și zgomotul de motoare înfuriate reîncepe. Din cabina mea aud totul ca dintr-o pâlnie, înfundat.
Duminică, 26 octombrie 1980
Mâine dimineață intrăm în Durban. A fost o zi frumoasă. Ca să nu ajungem prea repede am ancorat aproape de coastă. Se vede un mic port sud-african. Și aici coasta este împădurită, dar mai marcată de civilizație: șosele și farurile scânteietoare ale mașinilor. În două rânduri am făcut schimb de telegrame cu ZSD-Durban radio. Ultima, primită la 18:00 gmt, spune:
Durban radio, nr. 2012, Ck 8;6 26 11 25 gmt
Adresa: Master Negoiu-YQPY
Durban radio – Practique granted – Porthealth
Deci avem liberă practică și putem intra oricând în port. Comandantul se temea să nu ne primească din cauza negrilor mozambicani aflați la bord. De aici, din stația radio se aude zgomotul pietrelor de rummy. Se joacă în cabina comandantului, în careul ofițerilor și în cel al marinarilor. Vechi echipe se confruntă la conostas. O adevărată epidemie. Comunitatea asta endogamă și claustrată răbufnește ca un vulcan, se înjură și insultă reciproc, dar fără răutate.
Luni, 27 octombrie 1980
Fiasco, fiasco total! Am intrat în port dar din cauza mozambicanilor, care nu au niciun fel de act de identitate, nu putem părăsi vasul. Durbanul pare un oraș minunat și este un oraș minunat. Păcat. Îmi propusesem să-l bat de la un capăt la altul și să filmez mult. Vina o poartă comandantul, care deși a fost sfătuit să-i debarce la Maputo n-a ascultat sfatul, iar acum tragem toți ponoasele. Cred că noaptea asta va fi foarte lungă. Între timp discut la copastie cu un lucrător negru de la instalațiile petroliere:
- România se află în Africa, mă întreabă?
- Nu, în Europa, lângă Uniunea Sovietică.
- Deci face parte din Uniune.
- Prietene, România este țară independentă.
- Bun popor românii, continuă el. În ce parte a Africii se află țara ta?
Miercuri, 29 octombrie 1980
Nu am mers în oraș. Nu ni s-a permis. Toată ziua am privit portul și orașul îmbietor. Mulți probabil au călătorit cu gândul prin el. Ieri seară la orele 18:00 gmt am părăsit portul. Acum este furtună între East London și Maputo. Exact drumul pe care îl facem noi. Când valurile ne prind travers, ruliul foarte puternic răstoarnă to ce nu este fixat solid în cabină.
Sâmbătă, 1 noiembrie 1980
Octombrie a trecut aproape fără identitate. Aici cred că lunile anului nu au identitate. Marea este la fel, la fel e de cald. Ieri mi s-a părut că trecem pe lângă o insulă, dar nu am avut curiozitatea să mă interesez la comandă. De când am părăsit Durbanul cdt. Roșca o ține tot într-o beție. Când alcoolul pune stăpânire pe el face o mină jalnică: ochi tulburi și față căzută. Pare mai bătrân cu zece ani. Dacă mie sai altora ni s-a făcut lehamite de bere și whisky, pentru el apetitul pare să crească la fiecare pahar.
În dimineața asta s-a lăsat traulul. Afară este frumos iar marea calmă. Postul de radio Mozambic transmite muzică. Am constatat că nu mă atrag marile orașe. Mă fascinează coastele pustii ale Mozambicului și jungla. Citesc o carte de yoga și am terminat de citit „Poștalionul roșu” de Krudy Gyula, o carte în genul „Crailor de Curtea Veche”. Timpul zboară parcă mai repede. Tot secretul constă în a vrea să nu treacă repede. Rezultatul va fi invers. Jocul ăsta de-a v-ați ascunselea cu timpul e ca un leac sigur și miraculos, aici, la tropice. Românii noștri sunt foarte toleranți cu alte nații. În Durban nu s-au sfiit să facă munca negrilor la descărcare, să discute aprins cu ei și chiar să execute un dans lipovenesc, în exclamațiile de uimire ale acestora. Oameni foarte diferiți prin limbaj și concepții reușesc să se înțeleagă, unii vorbind românește, iar alții bantu, portugheză sau englezește.
Duminică, 2 noiembrie 1980
Ieri ne-a venit planul de pescuit pentru întreaga lună. După cîte se pare cei de la I.P.O. ne-au uitat definitiv aici. Planul este până pe 30, iar de schimb nici măcar nu se pomenește. Oamenii vor să facă ședință și să transmită o cerere expresă conducerii pentru a ni se comunica data schimbului de echipaj. Până atunci răbdare, răbdare...
Majoritatea marinarilor, chiar și Gabi cercetătorul, confecționează atlantice (cutii uriașe realizate prin îmbinarea cu ajutorul benzii adezive a mai multor cartoane pentru ambalat bricheți de pește congelat). În ele vor înghesui buff-ul, adică cumpărăturile diverse din portul desemnat. Vor fi utile numai în cazul schimbului prin Las Palmas. La radio, un post asiatic sau african transmite muzică ușoară. Îmi place. De-ar trece zilele mai repede. Negrii noștri obișnuiți să asculte în fiecare duminică Radio Maputo, au solicitat și de astă dată aparatul tehnologului, dar acesta l-a vândut în Durban. La comandant n-au avut succes.
În timpul mesei de prânz acesta îi spune lui nea Ionică:
- Ți-i trimit, domnule, pe amicii noștrii mozambicani ca să-i informezi.
- ?!
- Au venit la mine să ceară un radio, ciorogladinile dracului, că cică n-au ascultat de mult știri. Îi încolonez și-i aduc la mata în stație să le pui Maputo.
- Dacă vreți, replică moșul, să vă treziți cu ei în cabină! Învăț cum se spune în portugheză „colțul roșu” și vi-i aduc: „uite, aveți televizor, bibliotecă, radio... aici e colțul roșu al vaporului”, să vedem dacă vă convine.
Mi-am făcut un obicei din a admira apusurile de soare. Astăzi am observat pe discul rotund și roșu câteva mici pete negre. Nu erau nori deoarece au coborât odată cu el în apă. E uimitor cât de repede apune soarele la această latitudine. Toate nuanțele de roșu ies în evidență. Incandescența clară și pură o poți privi cu ochii larg deschiși.
Luni, 3 noiembrie 1980
Zi însorită.
Marți, 4 noiembrie 1980
Visul pe care l-am avut noaptea asta ar putea fi izvorul unei povestiri sau nuvele. Un tip, travestit în uniformă de locotenent de grăniceri, dorește să fugă din țară. Pleacă cu trenul de la Timișoara spre graniță (așa s-a derulat visul), dar vecina lui de compartiment este o fetiță de 10-12 ani, care prin tandrețea și dragostea cu care se atașează de el îl fac să-și schimbe gândul. „Ce rost are să-mi părăsesc țara, își spuse, țara cu oameni așa de minunați. Dacă fetița aceasta are atâta încredere în mine, înseamnă că și alții pot avea”.
În vis, garnitura de tren conținea și vagoane internaționale. Când grănicerii au venit la control, el putea foarte bine să se strecoare într-unul din compartimentele verificate, dar renunță și revine la Timișoara. Visul este foarte cinematografic, nu-i așa?
Miercuri, 5 noiembrie 1980
Ieri la radioconferință a vorbit directorul Budu, reîntors alaltăieri de la spital. Bomba lansată este următoarea: până la 10 decembrie navele din vest și sud Africa trebuie să pescuiască 13.000 de tone. Asta ca și cum ai culege peștele din apă și tot n-ar fi de ajuns. Negoiu a scăpat. În zona Mozambic nu ai bătaie de cap. Decretul privitor la valută îl vor trimite peste două săptămâni. Tot ieri, fiul lui nea Ionică, rtg. stagiar pe Polar 5, i-a transmis data schimbului nostru, 10-12 decembrie. Toți sperăm să fie adevărat. Timp frumos. Pescarii au confecționat undițe groase și le-au făcut proba la rechini. Prima captură a scăpat la câțiva metri de suprafața apei. Dacă ajung acasă în decembrie voi fi foarte bronzat. S-ar putea ca primul viscol să fi depus deja prima zăpadă. Iată o toamnă peste care am sărit. Refuz să mă gândesc la vinul nou spumegând în pahare, la pastramă și must. Îmi face rău. Dar și pe mare găsești satisfacții. Mă tentează o excursie subacvatică, pe care viitorul mi-o va oferi cândva. Citesc o nouă carte, „Rolanda”, a scriitorului flamand Herman Teirlinck.
Joi, 6 noiembrie 1980
Aseară am ascultat la DBS un reportaj despre alegerile prezidențiale din S.U.A. Noul președinte este Reagan. După ce am transmis radiograma lui Gabi la Constanța, a venit nea Ionică, cu o falcă în cer și cu una în pământ în stație, bolborosind niște cuvinte din care am înțeles că este foarte șucărit.
- Asculți posturi străine! Mi-a spus furios.
I-au trebuit câteva clipe ca să realizeze că nu făceam așa ceva. Din somn îl sculase vecinul, Bobi, care pusese radioul mai tare. Ca să se răzbune, moșul a cuplat difuzorul din cabina sa la receptor și i-a dat drumul la maximum, ca Bobi să simtă asta cât mai acut. Nu cunosc rezultatul, dar moșul s-a răcorit.
Astăseară, la masă, discutând despre „bisericuțele” care se fac pe coridoare la orele cele mai inoportune, el îi sfătuia pe cei deranjați să-i alunge pe vinovați cu manica de apă sau să-i electrocuteze cu un fir legat de barele metalice ale balustradei.
Vineri, 7 noiembrie 1980
Aseară putea să se întâmple o tragedie. Vaierul traulului s-a rupt la trei secunde după ce doi marinari trecuseră pe sub el transportând un bidon cu ciorbă de pește. Cablul gros de oțel a măturat ca un bici puntea răsturnând bidonul și trecând la un pas de comandant, cercetător și tehnolog care așteptau ciorba. Unul din cei doi marinari, alb ca varul, tremura încă după cinci minute. Numai soarta norocoasă a făcut să nu fie victime.
În această zonă lunile noiembrie și decembrie sunt cele mai călduroase din tot cursul anului. În amurg și noaptea trecută am avut impresia că trăiesc într-o baie de aburi. Evaporația este monstruoasă. Totul e umed. Noroc că funcționează climatizarea, altfel nu puteam dormi. Pescuim multe crustacee: garizi, languste și o specie intermediară ca mărime. Garizii abundă, dar langustele nu sunt consumate ci împăiate.
Sâmbătă, 8 noiembrie 1980
Aseară am împăiat un mic pește de coral și un balon mărișor. Zi închisă care subminează moralul oamenilor. Am redescoperit yoga și efectele ei binefăcătoare. Împotriva stresului și deprimării posed o armă puternică: capacitatea mea de interiorizare. Îmi amintesc că în clasele 6-8, chiar și mai târziu, puteam construi mental o infinitate de situații. Existența mea se continua efectiv într-un plan oniric, cu toate simțurile și senzațiile. Dacă citeam o carte, la un moment dat ochii mei părăseau rândurile, continuând firesc acțiunea. La 13 ani sau mai puțin, îndrăgostit fiind de colega mea Valentina, o fetișcană cu față și corp de păpușă, cred că am scris în gând un roman de 10.000 de pagini, cel mai fantastic, mai sincer și mai ușor de scris. Acum sunt bătrân, am 23 de ani și încă nu am realizat nimic. Totdeauna voi spune asta. Poate doar visul meu de a colinda lumea începe să se înfiripe. Cred că este mai ușor să cucerești Antarctica decât să obții aprobarea de a pleca acolo. În seara asta o să încep să citesc „Clar de femeie” de Romain Gary.
Punctele de reper pe vapor, „evenimentele”, ca să spun așa, sunt cele trei mese, baia de sâmbătă seara (uneori la două săptămâni) sau primirea unei vești importante, ca de exemplu cea referitoare la mărirea valutei.
Luni, 10 noiembrie 1980
Astăzi am primit un CP privind decretul cu indemnizația de străinătate, incomplet și o veste neoficială transmisă de radiotelegrafistul de la YPD cu privire la schimb: între 5-12 decembrie de la Maputo, Direct București. Deci au căzut planurile mele cu privire la combina muzicală și altele. M-am împăcat cu gândul destul de repede.
Ieri, nea Petrică, ofițerul 1 mecanic, mi-a vorbit despre aurorele boreale, văzute de el pe vremea când navele noastre pescuiau în Nord iar nea Popescu, cel cu figură de bidon turtit, despre pietrarii din comuna sa, Greci. A lăudat granitul din munții Măcinului, calitățile lui excepționale, mi-a vorbit despre două belciuge de fier înfipte în stâncă de sute de ani (el spune că sunt de când lumea) și izvorul cu apă de cristal, care incomodând raidurile de pradă ale turcilor, a fost astupat de aceștia cu foarte mulți saci de lână. Îmi plac acești marinari țărani, compania și mentalitatea lor sănătoasă. Subiectele lor de discuție sunt inepuizabile.
Gâr, Gâr și alții ne-au atras atenția că șeful mecanic, poreclit „șefu” dă semne de dezechilibru. Bunăoară, pe Gâr, Gâr l-a oprit pe coridor și i-a recitat o poezie obscenă, altuia i-a spus ceva cu privire la posterior. „Șefu”, Deleanu pe numele său, este locotenent-colonel în armată și nu se află la prima cursă.
La cină, contabilul, improvizator de glume naive, care de obicei se reîntorc împotriva lui, l-a ochit pe nea Petrică, spunându-i ceva de revelionul sub umbra palmierilor.
- Dar ți-ai pregătit rochița? Intervine moș Dinulescu.
Pe această temă, contabilul s-a lansat într-o lungă și fadă tiradă. Rezultatul? Lui Pan Piotr i-a sărit muștarul și foarte dur l-a pus la punct pe hârțogarul nostru (doar verbal).
Ah, da, Pan Piotr vorbind despre aurorele boreale a trecut la ghețari și tragedia unei mici flotile de pescadoare sovietice, prinse în capcana aisbergurilor și scufundate cu echipaj cu tot.
Marți, 11 noiembrie 1980
E dimineață și sunt golit de gănduri. Ca să le capăt ar trebui să mai beau vin. Îmi place vinul, alb sau roșu. Va trece greu luna asta? Așa se pare. Când voi fi acasă, înconjurat de căldura alor mei? Decembrie este una din cele mai frumoase luni ale anului, o sărbătoare continuă. De ce îmi plac viscolele? Când vântul se dezlănțuie și zăpada curge abundent mă simt unit cu oamenii din toate timpurile.
Ziua este pe sfârșite iar traulul a scos la lumină doar trei, patru tone de pește. După amiezile sunt plăcute și ai impresia că bătrânul astru te mângâie. Bătrânii marinari sunt foarte superstițioși. De exemplu, nu se fluieră pe vapor: dacă fluieri fuge peștele și traulul iese gol. Nu se filmează și fotografiază din aceleași motive.
A început să se simtă sfârșitul voiajului: marinarii sărează și usucă peștele pentru acasă, își confecționează atlanticele.
Miercuri, 12 noiembrie 1980
Astăzi, la ora 10Ș20 gmt, am fost primul de pe vapor care a aflat data schimbului de echipaj. La unsprezece fără zece i-am comunicat-o lui nea Ionică, iar la 11:15 gmt comandantului. La 11:47 gmt cealaltă parte a telegramei ne-a transmis-o yqmf(lnău), care face QSP pentru noi, atunci când receptoarele ne lasă de căruță.
Când vestea a fost comunicată echipajului prin interfon, au izbucnit urale cum numai la terminarea armatei mi-a fost dat să aud. Entuziasm general. Tehnologul vine în stație și-i promite moșului o bere la Otopeni. Toți îl felicită. Zâmbesc. Acești copii mari merită vești bune. În izolarea de aici aș putea să fac România campioană europeană la fotbal, să declanșez un război oriunde pe glob și multe altele, cu șanse mari de a fi crezut.
Pe înserat fac întotdeauna o cură de aer proaspăt la prova. Astă seară am făcut și una de vin. Iată, prietenii mei minunați, care probabil m-au uitat. Dacă ați ști voi cum îți pătrunde marea în sânge: o otravă dulce și teribilă.
Privind orizontul îți vine să pleci aiurea, tot mai departe, tot mai departe. Ce s-a mai întâmplat azi? Am jupuit un pește de coral superb. Tentativa de a-l umfla cu un prezervativ a eșuat, susnumitul rupându-se, așa că trebuie să îl aștept pe Gabi pentru a-mi împrumuta o mănușă chirurgicală. Cât o fi ceasul? N-are importanță. E noapte, noapte fără lună.