Agențiile de știri și-au deschis ediția din această dimineață cu un nou scandal din navigația maritime: „Vrachierul «Nebunul mărilor» a sosit în portul Constanța, pentru a încărca 250.000 de tone de grâu. Dar în loc să se îndrepte spre terminalul de cereale, nava a acostat în dana de pasageri. Cei patru roboți care alcătuiesc echipajul vasului au coborât pe cheu și s-au dus glonț la restaurantul «Vraja Mării», unde s-au îmbătat ca porcii. După ce au golit un butoi de informații, de s-au făcut manga, au sărit la bătaie. Încăierarea era în toi când au apărut polițiștii. Bătăușii au fost ridicați și duși în arest, să se răcorească.” Primăvara anului 2069 era ca un vis de frumoasă în străveche cetate a Tomisului. Crengile salcâmilor de pe valea portului se aplecau sub povara florilor, iar albinele nu pridideau să le culeagă nectarul. Liniștea zorilor de zi era spartă doar de țipetele pescărușilor. Dinînaltul cerului plonjau în apele mării ce fierbea de prea mulți chefali și stavrizi. Când Soarele a pus primul picior pe scara zilei, portul a prins viață. Iată, pompele silozurilor sorb grânele din vagoane, barje și camioane pentru a le vomita în pântecele navelor. Ceva mai încolo, uriați de oțel mușcă din munții de minereu și cărbune. Este un festin pantagruelic la care iau parte și benzile transportoare. Pe platform portuară din sud, mașinării gigantice execută un hip-hop fantezist, mutând munții de containere de pe uscat pe navele trase la cheu. Nu mai navigasem de multă vreme. Încapând din 2025, de când marile companii de navigație au pus în exploatare primele nave autonome, fără echipaj, o mulțime de marinara și-au pierdut locurile de muncă. Căpitanii, șefii mecanici, ofițerii, timonierii și ceilalți marinara au fost înlocuiți cu mașinării, cu roboți. Noile nave nu se deosebeau cu nimic de drone. Plecau dintr-un port al lumii și ajungeau într-altul, fiind dirijate prin satelit. De la bordul tancurilor petroliere, vrachierelor și portcontainerelor, omul se retrăsese în fața unui pupitru de pe uscat. De acolo programa voiajul navelo, îl urmărea și intervenea la nevoie. Până și arhitectura vapoarelor se schimbase. Se renunțase la cabine, la careul ofițerilor și al marinarilor, la bucătărie, cambuză și băi, la puntea de comandă, la tancurile de apă și combustibil. Deveniseră inutile! Vasele comerciale din zilele noastre sunt simple magazii plutitoare, propulsate electric și conduse de roboți cu inteligență artificială. O vreme, navele autonome au dat satisfacție, asigurând profituri uriașe armatorilor. Dar de câțiva ani, afacerea a început să scârțâie. Numeroase nave comerciale au fost abordate și jefuite de pirați, iar altele au fost victimele pirateriei cibernetice, fiind deturnate spre alte porturi. Cel mai grav este faptul că navigația pe mările și oceanele lumii a devenit mai nesigură decât oricând în istorie, accidentele navale fiind mai frecvente decât cele rutiere. Rapoartele de cercetare a incidentelor se încheie cu aceeași concluzie: „Vinovați sunt roboții, inteligența artificială!” Înainte ca echipajele să fie înlocuite de mașinării, apucasem să navig vreo cinci ani. Simțisem din plin gustul aventurii pe mare și plăcerea de a vizita porturi noi. După ce am rămas la uscat, m-am specializat în robotica maritimă. Proprietarii de nave mă angajau să le bag mințile în cap mașinăriilor, care tot mai des o luau razna. De această data, misiunea mea era să scot din arrest echipajul navei „Nebunul mărilor”, să-I extrag gărgăunii informatici din cap și să mut vasul în terminalul de cereal, la încărcare. În final, aveam să îl însoțesc până în portul Shanghai din China, având grijă ca niciun incident să nu-i tulbure voiajul. I-am găsit pe cei patru scandalagii după gratii. Nu știu ce poșircă băgaseră în ei, dar arătau ca dracu'. Lîmpile le filau în cap, uitaseră graiul articulat și abia se țineau pe picioare. După formalitățile de eliberare, i-am suit într-o mașină și i-am dus la service. Mi-a luat două zile să îi pun pe picioare. Al naibii cârciumar le vânduse „Serul prostiei” – o băutură informatică de contrabandă interzisă în toate porturile lumii. Cuprinde serii de numere de la unu spre infinit, care dau peste cap creierele electronice. Bieții roboți numără, tot numără și nu mai termină. De-atâta efort li se încurcă sinapsele și își pierd mințile. A trebuit să le șterg memoria celor patru bețivi, să le înlocuiesc câteva componente și să-i reprogramez. Când i-am repus în funcțiune, erau ca nou-născuți. Fericit nevoie mare, robotul căpitan m-a luat în brațe și m-a sărutat. - Ei, gata, ajunge! I-am spus, smulgându-mă cu greu din strânsoare. E timpul să plecăm pe mare! Am găsit vasul legat la cheu. Era urât ca moartea. Părea un imens coșciug plutitor. N-avea nimic din frumusețea și eleganța navelor din vechile generații.
Căpitanul robot a scos o telecomandă și a apăsat o tastă. Și ce să vezi! În bordaj s-a deschis o trapă prin care a coborât o pasarelă. Urmat de cei patru roboți, am urcat la bord. Imediat, nava s-a pus în mișcare și a acostat în terminalul de cereale.
Cât timp a durat încărcarea grâului, pe puntea vasului a fost instalat containerul în care urma să locuiesc pe durata voiajului. Aveam confortul necesar unei călătorii lungi, suficientă apă și hrană. De-acolo puteam urmări activitatea roboților și funcționarea echipamentelor de bord.
În sfârșit, nava a părăsit portul Constanța. Însoțită de cârduri de delfini, a străbătut pădurea de centrale eoliene și platforme petroliere de pe platoul continental și a ieșit în mare deschisă.
Vremea era însorită și un vânticel călduț sufla dinspre Mediterana. Neavând ce face, am scos un șezlong pe punte și m-am tolănit cu o carte în mână. Pentru această lungă călătorie, luasem cu mine o întreagă bibliotecă, să nu mă plictisesc.
Abia ce am deschis volumul și am simțit o prezență lângă mine. Era Adrian, căpitanul (așa îl botezasem). M-a întrebat:
- Ce citești?
Individul făcea parte dintr-o nouă generație de roboți a căror inteligență era foarte evoluată. Creierul lui era înzestrat cu o aptitudine rar întâlnită la mașinăriile acelor vremuri: curiozitatea. Datorită ei era în continuă căutare de informații, dar tot din cauza ei ajunsese să se îmbete în portul Constanța.
În loc de răspuns, i-am arătat coperta. A citit titlul cu voce tare:
- „Lupul de mare”, de Jack London.
Numele cărții nu îi spunea nimic, dar corabia desenată pe copertă i-a atras atenția.
- Aș vrea să o citesc.
Era pentru prima dată când un robot dorea să își bage nasul într-o carte, așa că am decis să fac un experiment. Pentru început i-am dat câteva din romanele lui Jules Verne: „Doi ani de vacanță”, „Căpitan la 15 ani”, „Insula cu elice”, Douăzeci de mii de leghe sub mări”, „Copiii căpitanului Grant”, „În fața steagului”. Și al naibii robot, după numai câteva ore le știa pe de rost.
Experimentul a avut urmări neașteptate: echipajul a dat în patima lecturii, fiind cuprins de beția cunoașterii. Până atunci se știa că groaznica maladie este specifică doar omului. Nici dracu' nu și-ar fi închipuit că și roboții se pot molipsi. Din cauza bolii, cei patru umblau ca drogații și îmi cereau cărți și iar cărți. Astfel că m-am văzut nevoit să transform containerul în sală de lectură.
Ani de zile, bietele mașinării se hrăniseră cu algoritme complicate și aride programe informatice, cu scheme de calcul și lanțuri de funcții, cu limbaje numerice și analogice. Crezuseră că Universul se rezumă la ele.
Acum, cărțile le dezvăluiau lumi nebănuite, în care imaginația ba se avântă pe piscurile sublimului și măreției, ba coboară în adâncurile disperării și nimicniciei. Când îi citești pe Miguel de Cervantes, William Shakespeare, Victor Hugo, Dostoievski, Tolstoi, Marcel Proust, Franz Kafka, Ernest Hemingway sau Mo Yan, din oțel să fii și tot intri în rezonanță. După o săptămână de lectură intensă, în creierele sărmanilor roboți s-a aprins vâlvătaia sentimentelor nebune și a poftei de aventură. Și din această cauză munceau fără chef.
Între timp, acumulatorii electrici s-au descărcat și nava a rămas în derivă. Roboții au intrat în panică. Dar spre norocul nostru, vremea era calmă și am evitat eșuarea pe coasta Turciei, de care ne apropiasem prea mult. Drept urmare, am fost nevoiți să solicităm asistență. După câteva ore, am fost remorcați prin Strâmtoarea Bosfor și am acostat la Istanbul. Cum încărcarea bateriilor dura destul de mult, aveam timp berechet să hoinărim prin oraș.
Roboții se documentaseră dinainte. Știau ca pe apă romanele lui Orhan Pamuk – „Istanbul” și Irfan Orga – „Portretul unei familii turcești. O poveste din Istanbulul de altădată”. Dar cel mai mult îi impresionase „Căderea Constantinopolului” scrisă de istoricul Steve Ruciman. Acum ardeau de nerăbdare să vadă cu ochii lor palatele sultanilor, moscheile și geamiile, bazarul, armatele de ieniceri și spahii, dar mai ales seraiurile și cadânele.
N-am apucat să facem nici zece pași pe cheu, când de pe celelalte nave acostate în port au început să coboare marinarii - roboți. Erau furioși și scandau: „Ne-am săturat! Ajunge! Ne-am săturat! Ajunge!”
Coloana s-a îndreptat spre sediul Autorității portuare. După aprecierea mea, să fi fost două sute de roboți. Arătau jalnic. Unora le lipsea un braț sau aveau capul spart, alții se bâlbâiau sau își pierduseră jumătate din memorie, iar cei mai mulți își târau cipurile și cablurile prin colbul drumurilor. Se vede treaba că armatorii nu dădeau doi bani pe sănătatea lor. Curioși, ne-am amestecat în mulțime.
Chiar în acest moment un robot cu trese de căpitan s-a suit pe un podium improvizat și a început să cuvânteze:
- Astăzi, din cauza unei erori de programare de la uscat, nava mea a lovit cheul la acostare. Armatorul m-a învinovățit de producerea accidentului. M-a amenințat că mă trimite la fier vechi. Fraților, așa nu se mai poate continua! Pentru orice incident naval, vinovat este doar robotul.
- Priviți-mă! – spuse un robot șef mecanic. Mi-am pierdut brațul în timpul unei furtuni. I-am cerut patronului să mi-l înlocuiască. Drept mulțumire că i-am salvat nava de la pieire, mi-a spus: „Compania nu are bani de aruncat. O reparație costă prea mult. Descurcă-te cum poți!”
Cei ce au urmat la cuvânt au descris sacrificiile pe care le fac roboții – marinari și au condamnat lipsa de recunoștință a armatorilor. Dar în afară de a-și exprima revolta, nimeni nu a venit cu vreo soluție.
Cum situația părea fără ieșire, căpitanul Adrian a cerut să ia cuvântul:
- Fraților, v-am ascultat cu mare atenție și am ajuns la convingerea că istoria se repetă. Cronicile despre marinarii și flotele din timpurile mnoderne relatează că, înainte ca navigația pe apă sîă fie încredințată roboților, echipajele umane au trecut prin experiențe teribile. Multe dintre ele fie nu erau plătite cu lunile, fie erau abandonate prin porturi străine, fără apă, hrană și medicamente. Condițiile de muncă de la bord erau cauza îmbolnăvirilor și accidentelor de muncă, iar număroși marinari și-au pierdut viața în explozii, incendii și naufragii. La fel ca și noi, oamenii și-au pus întrebarea: Cine îi apără pe lupii de mare? Și, în cele din urmă, au găsit răspunsul: solidaritatea marinărească!
Marinarii s-au organizat în sindicate, federații și uniuni sindicale, care au devenit tot mai puternice și au reușit să se impună în fața armatorilor și guvernelor. Fraților, trebuie să ne organizăm! Solidaritatea este salvarea noastră! Roboți din toate flotele, uniți-vă!
Și abia ce căpitanul Adrian își încheie cuvântarea, că cerul se cutremură de ovații. Apoi câțiva roboți au preluat inițiativa și adunarea s-a transformat într-un congres de constituire a sindicatelor naționale și a Federației Internaționale a Lupilor de Mare.
Știrea s-a răspândit cu viteza internetului și, la scurt timp, roboții din întreaga flotă mondială au aderat la mișcarea sindicală. Armatorii au fost ultimii care au aflat vestea. Dar era prea târziu să se opună. De-acum înainte, erau condamnați să negocieze cu roboții.
„Nebunul mărilor” și-a reluat voiajul târziu, după miezul nopții. Când am intrat în apele Oceanului Indian, echipajul a organizat prima ședință de grupă sindicală. Profitând de faptul că nu era nimeni prin preajmă, am aruncat în valuri cărțile din care se inspirase Căpitanul Adrian: „Cu prețul vieții marinarilor români”, „Rechinii”, „Eșuați în Infern”, „Cine îi apără pe lupii de mare”. Îmi era teamă că dacă vor fi găsite la bord, armatorii mă vor răstigni ca pe Hristos.