Cap compas

ISSN 2559-1053

Revista nr. 4(8), Pagina 4-7

Cod: 8-18-102


Evenimente

Între două Centenare

Marian Moșneagu, Redactor-Șef Revista Cap Compas

Like
Unlike
+1091

Centenarul, ca proiect strategic al anului care tocmai stă să se încheie, a cunoscut atâtea forme de afirmare şi manifestare încât am convingerea fermă că toată lumea a conştientizat momentul istoric pe care tocmai l-am trăit intens, entuziast şi pe deplin româneşte. Cu toate plusurile şi minusurile unui proiect pe care nu l-am întrezărit nici măcar în ceasul al treisprezecelea ca fiind unul suficient de temeinic definit tematic şi ideatic, concertat şi coordonat de către o autoritate anume, Centenarul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 a constituit, neîndoielnic, testul de maturitate a poporului nostru, ca stat şi ca naţie. Indiferent de vârstă sau de etnie, de apartenenţa politică sau orientarea religioasă, românii de pretutindeni au reverberat la unison, conferindu-i, necondiţionat, acestui moment de referinţă din evoluţia noastră euroatlantică, statutul de eveniment primordial al anului.

Nu insist asupra semnificaţiei etapelor istorice care au condus la înfăptuirea României Mari, întrucât unificarea cu patria-mamă a Basarabiei, la 27 martie 1918, a Bucovinei, la 28 noiembrie 1918 şi a Transilvaniei, la 1 decembrie 1918, este, mai mult decât evident, că a avut loc în cel mai propice context intern şi internaţional, cu asentimentul românilor din provinciile vremelnic înstrăinate, încât legitimitatea acestor decizii nu mai poate fi nici discutată şi nici disputată post factum.

,,Ziua Națională a României din acest an are o semnificație specială și o încărcătură emoțională deosebită – se arată în Mesajul Academiei Române cu ocazia Zilei Naţionale, la un secol de la Marea Unire”, datat 29 noiembrie 2018. Românii comemorează un secol de la finalul „Marelui Război“, care a secerat milioane de vieți și a produs pierderi și suferințe greu de evaluat, pe de o parte, dar și celebrează încheierea procesului de formare a României moderne ca stat național unitar, pe de altă parte.

Sărbătoarea Marii Uniri este un bun prilej de rememorare a grandorii acelei generații de oameni de stat și de intelectuali care au condus națiunea spre unirea tuturor românilor și care au manifestat o admirabilă coeziune, pentru binele public.

În același timp, secolul trecut de atunci, plin de învățăminte, ne obligă să reflectăm asupra prezentului și viitorului. Academia Română, care a reușit să realizeze, din punct de vedere instituțional, coagularea elitei culturale din toate provinciile istorice românești încă din 1866, cu peste o jumătate de veac înainte de Marea Unire, și care, în consecință, a dobândit vocația de făuritor și păstrător al unității acestui popor, îndeamnă, în aceste momente solemne, toți factorii de răspundere din România să-și asume misiunea care le-a fost încredințată de români și să pună în prim plan buna gestionare a edificiului național, creat cu atâtea sacrificii. România desăvârșită la 1918, confirmată în plan internațional în 1919-1920 și reconfirmată – cu regretabile modificări teritoriale și în condiții istorice foarte dificile pentru întreg spațiul Europei Central-Răsăritene – la Conferința de pace de la Paris din 1946-1947, nu este un dat imuabil, ci este o realitate geopolitică și spirituală care trebuie permanent administrată, primenită, protejată, organizată și condusă cu responsabilitate, profesionalism și demnitate, spre a putea participa activ la dialogul dintre state.”.

Pentru dobrogeni, Centenarul are şi o conotaţie aparte, dublată de revenirea, în urmă cu 140 de ani, a Dobrogei, la România independentă. Ieşirea la mare şi conectarea ţării la Oceanul Planetar ne-a racordat la civilizaţia occidentală şi ne-a impus să ne raportăm la standardele Lumii Noi. România a devenit nu numai epicentrul intereselor marilor puteri ci şi instrumentul prin care acestea şi-au orchestrat supremaţia la gurile Dunării.

Marina Română a fost solidară şi ea cu acest trecut glorios şi a transferat câteva din valorile unioniste în nomenclatorul unor nave-simbol ale Marii Uniri. Astfel, au purtat cu demnitate şi îndreptăţită mândrie la catarg pavilionul tricolor nave precum cele trei monitoare, intrate în dotarea Marinei Militare Române în anul 1920, primite drept despăgubire de război de la fostul Imperiu Austro-Ungar, cărora li s-a acordat denumirile celor trei provincii istorice care au întregit conturul României Mari, respectiv ,,Ardeal”, ,,Basarabia” şi ,,Bucovina”.
În anul 1932, Serviciul Maritim Român a achiziţionat de la Societatea germană ,,Hamburg-Amerika Line” vaporul mixt de mărfuri şi pasageri ,,Emil Kirdorf”, construit în Şantierul Naval ,,Marineverft” din Wilhelmshaven, care a fost botezat ,,Ardeal”, făcând parte din aceeaşi clasă cu ,,Alba Iulia” (ex – Carol Seigen), ,,Peleş” (ex – Adolf von Boye) şi ,,Suceava” (ex – Albert Vogler). Cele patru nave au fost botezate în portul Constanţa, cu prilejul Zilei Marinei, la 15 august 1933, în prezenţa regelui Carol al II-lea.

Modernele pasagere ,,Basarabia” şi ,,Transilvania”, construite în Danemarca în anul 1938, au constituit fala Serviciului Maritim Român, primul fiind predat U.R.S.S. la sfârşitului celui de-al Doilea Război Mondial, în timp ce al doilea a rezistat în serviciu până în 1975.

Din parcul de nave al Companiei de Navigaţie Maritimă ,,Navrom” Constanţa a făcut parte şi cargoul ,,Alba Iulia”, construit în anul 1976 în Şantierul Naval din Gdansk-Polonia. Acestora li s-a adăugat şi petrolierul ,,Unirea”, predat I.E.F.M. ,,Navrom” Constanţa la 30 octombrie 1979.

Revenind la semnificaţia şi simbolistica recent aniversatului Centenar, nu putem să nu ne întrebăm, chiar şi retoric, ce rămâne în urma exuberanţei şi a spiritului creativ al românilor, după 365 de zile de clamare şi invocare a măreţiei actului de la 1 decembrie 1918?

Statistic vorbind, putem invoca sutele de congrese, simpozioane şi sesiuni de comunicări ştiinţifice, adunările festive şi mesele rotunde, expoziţiile tematice, unele itinerante, emisiunile numismatice şi filatelice, reconstituirile istorice, spectacolele de gală, festivalurile folclorice, concursurile şi titlurile aniversare, sutele de albume, culegeri de studii şi de documente, lucrări memorialistice, Cărţile de Aur ale Centenarului, capsulele timpului ş.a.m.d., demne de a fi incluse într-o necesară Bibliografie a Centenarului. Mai adăugăm câteva zeci de statui şi monumente, plăci comemorative, reconstituiri de morminte şi reînhumarea unor eroi din afara graniţelor ţării, parade şi ştafete către Cetatea Unirii, şedinţe solemne ale Academiei Române şi Parlamentului României, emisiuni bancare şi lista poate continua. Dar persistă totuşi o întrebare: cu ce ne-am ales, spiritualiceşte vorbind, din această cavalcadă aniversară? Mai sunt fraţii noştri din provinciile de dincolo de hotarele României Mari la fel de determinaţi să ni se alăture? Este diaspora, a doua noastră Românie, solidară cu cei de acasă, cu frământările, aspiraţiile şi deziluziile lor? Mai putem vorbi de ,,unire în cuget şi-n simţiri?”.

Modul în care Departamentul Centenar, plimbat de la Guvern la Ministerul Culturii şi înapoi, a gestionat strategia aniversară a fost, trebuie să recunoaştem, sub aşteptări, dacă acestea puteau fi atribuite unei asemenea structuri fragile. Discursul politic, fie că a venit dinspre Preşedinţie, Parlament, efemera Casă Regală sau partidele politice, care au încetat să mai fie istorice, a fost, de cele mai multe ori, incoerent, divergent şi fără un fir călăuzitor, în măsură să înflăcăreze şi să anime conştiinţe.

Sărbătorirea în fel şi chip a unor aşa-zise Zile ale provinciilor istorice, a fragmentat, dacă nu chiar derutat opinia publică, în pofida unui mesaj de solidaritate globală.

Doar Biserica Ortodoxă Română s-a străduit - şi a reuşit întrucâtva - să capitalizeze vocaţia noastră de ctitori, prin sfinţirea Catedralei Mânturii Neamului, eveniment singular care, deşi a generat suficiente comentarii pro şi contra, a întruchipat o construcţie palpabilă.

Peste toate acestea, finalul de an a adus şi unele nuanţări, în cel mai neaoş stil dâmboviţean: perseverenta U.D.M.R., cu mult trâmbiţata autonomie, patrulaterul aleşilor rebeli, din aşa-numita Ligă a Vestului, Grupul Puciştilor Parlamentari ,,Unirea” (!), dar şi proiecte pe termen mediu şi lung, precum Pactul pentru migraţie ori Strategia naţională pentru dezvoltarea durabilă a României 2030. Cum ar spune unii, unitate în diversitate. O diversitate care, ne este sau nu pe plac, trebuie să o acceptăm ca atare, chiar dacă nu-i putem înţelege toate subtilităţile.

Aşadar, un sfârşit de an 2018 care, dacă nu se anunţa ca fiind predispus să ne aducă la extaz, a avut şansa istorică să ne întărească pe deplin convingerea că putem fi ce-am fost şi chiar mai mult decât atât. Cu toate acestea, trebuie să ne păstrăm doza de optimism şi să admitem că în acest scenariu care defineşte infuzia de multiculturalitate, tradiţiile şi cultura naţională aparţin altor comandamente sociale şi altor timpuri. Or, de bună seamă, nu poţi fi ceteţean al Uniunii Europene, invocând la infinit trecutul, oricât de măreţ ar fi fost acela, ori etalându-ţi tendenţios, ar spune adepţii globalizării, valorile identitare.

În pofida tuturor experienţelor şi experimentelor mai mult sau mai puţin ortodoxe, nu pot rezista să nu reafirm faptul că-mi iubesc România mai presus de orice şi că, peste un veac, urmaşii urmaşilor noştri se vor putea declara mândri de noi. Aşa cum noi i-am evocat şi îi preţuim pe antecesorii făuritori ai României Mari.

Iată de ce, între două Centenare – al Primului Război Mondial şi al Marii Uniri – mă consider un mare norocos. Abia peste un secol, alţi conaţionali vor mai avea o şansă similară.

La mulţi ani, români!

La infinit de multe Centenare, dulce Românie!


<strong>Marian Moșneagu,</strong> Redactor-Șef
Revista Cap Compas

Marian Moșneagu, Redactor-Șef Revista Cap Compas

Like
Unlike
+1091