Barca la apă!

Coborârea pe plutele de salvare a fost o operațiune dificilă. Exista riscul ca oamenii să fie striviți de berbecele valurilor în bordajul navei. Îi pândea și pericolul șocului termic, căci temperatura apei era foarte scăzută.

S-a început lansarea primei plute. Deși parâmele fuseseră verificate de o companie specializată, forța vântului și a valului le-a rupt. Pluta a fost furată de ape și a dispărut în furtună. Cu a doua, au avut noroc. Cinci marinari au reușit să se urce pe ea. Dar, a treia, a avut soarta celei dintâi.

Mai rămăsese un singur mijloc de salvare colectivă, barca din tribord. Cea din bordul opus nu mai putea fi lăsată la apă.

Cu ea au plecat ceilalți doisprezece marinari, reușind să evite zdrobirea de bordaj. Aceștia au ajuns cei dintâi la „Akademic Pustovoyt”. În schimb, oamenii de pe plută au fost recuperați după douăsprezece ore, de tancul petrolier rusesc. Erau aproape înghețați.

Un gest nebunesc

Cei rămași la bord aveau doar mijloacele individuale de salvare, piesa centrală fiind centura. În momentul acela nu se gândeau că, dacă ar fi să ajungă în apă, probabilitatea de a fi găsiți, pe o astfel de vreme și în plină noapte, era extrem de mică.

Compania „N.I.Johnson” le comunicase că patru remorchere se îndreaptă spre ei. Ideea era ca, la bordul navei avariate, ce cinci să fixeze remorcile salvatoare. Privită din afara meseriei de marinar, acțiunea lor părea un gest nebunesc.

Primul remorcher salvator, care trebuia să sosească în zonă, în seara zilei de 8 ianuarie, s-a întors din drum. Comandantul lui a anunțat că nava nu poate face față furtunii. Acest fapt, românii aveau să îl afle ceva mai târziu. Decizia luată era surprinzătoare pentru un remorcher construit pentru a executa operațiuni de salvare pe o asemenea vreme.

Cei cinci români de pe „Covasna” n-au pus geană pe geană. Cum să dormi când, în orice clipă, te poți trezi pe lumea cealaltă? Somnul și foamea le dispăruseră.

Pentru ei, alternativele erau clare. Ori se răsturna nava și nu aveau nici o șansă de a scăpa din vârtejul provocat în timp ce se duce la fund, ori nu se răsturna până sosea remorcherul. Nu se gândeau la altă soluție câtă vreme își puseseră în gând să salveze cargoul, chiar dacă riscul era uriaș.


Fregata providenței

Nava ajunsese la un unghi de înclinare de 30 de grade. Valurile și vântul o aplecau la 45 – 46 de grade. Oamenii erau nevoiți să meargă pe pereți, când se deplasau pe vapor.

Cât timp au stat la bord, comandantul și ceilalți patru voluntari au muncit din greu, încercând să astupe aerisirea cu pături. Nu se gândeau la moarte. Erau convinși că remorcherul va sosi la timp și că vor scăpa de pericol împreună cu nava. Li se părea o certitudine că așa vor decurge lucrurile. Din nefericire, toate au fost împotriva lor. Și vremea, și puterea salvatorului...

Imarsatul nu mai funcționa, pentru că se oprise Diesel – generatorul. Cu nava rusească se comunica prin radio – telefon. Avuseseră trei receptoare. Unul fusese dat celor din barcă, altul ajunsese pe plută, iar ultimul rămăsese la bord, cu o baterie de rezervă.

„Akademic Pustovoyt” era la vreo 4 mile, ceea ce înseamnă circa 6 kilometri. Nu se apropia mai mult, pentru a evita riscul coliziunii. O altă navă, „Finch Arrow”, sosise în zonă și se afla tot la vreo 6 kilometri. Toți îi încurajau pe cei rămași pe „Covasna”, dar, privind lucrurile realist, dacă cargoul s-ar fi răsturnat în acea noapte, oamenii n-ar fi avut nici o șansă de scăpare. Providența a fost de partea lor. Pe data de 8 ianuarie, dimineața, fregata „HMS Northumberland” a apărut lângă cargou. Încă din ziua precedent se aflase că va sosi. Nava militară a preluat conducerea operațiunilor de salvare. Cu consimțământul comandantului Trăian Chiriță, celorlalte nave li s-a dat liber.

Ultimul salut

Între britanici și români a început comunicarea în vederea operațiunii de recuperare. Cei cinci tot nu erau hotărâți să coboare de pe navă.

Era luni dimineața și ei aveau confirmarea că, la ora 17, va veni primul remorcher. Dar situația s-a schimbat. Comandantul fregatei a primit informația că respectivul remorcher s-a întors din drum și că următorul vine abia a doua zi. În plus, doar pe ziuă se putea acționa pentru salvarea navei.

Abia atunci, când au înțeles că nu mai au încotro, Traian Chiriță și ai lui au luat decizia să părăsească cargoul. Făcuseră tot ce era, omenește și marinărește, posibil pentru a-l salva. Apelaseră până și la fregată să-l remorcheze, dar Steve Banley, comandantul acesteia, i-a refuzat, afirmând că nu este abilitat pentru o asemenea operațiune.

Nava militară a trimis o plută de salvare cu elicopterul. Românii au umflat-o și au legat-o de un element metallic fix, de pe navă. Parâma, care era englezească, s-a rupt sub impactul furtunii și pluta a fost luată de valuri.

Atunci s-a trecut la salvarea cu elicopterul, încercându-se lansarea cablului cu un om de prindere. Dar, din cauza balansului foarte mare, acesta nu a putut coborâ.
Englezii au fost nevoiți să schimbe, din nou, metoda. După ce au făcut realimentarea elicopterului cu combustibil, au trimis un sac cu costume speciale din neopren, pentru a-i feri pe români de șocul termic la contactul cu apa. Urma ca marinarii să sară în valuri și să fie recuperați pe rând.

Totul s-a derulat ca în filme. Sudorul s-a aruncat primul. Deriva era fantastic de mare. În zece minute, omul a rămas cu 500 metri în urma navei. Cei din elicopter au coborât cablul la capătul căruia se afla un garou, pe care marinarul și l-a petrecut în jurul umerilor.

Operațiunea a reușit. Au urmat bucătarul, secundul și șeful mecanic. Cum este normal, comandantul a rămas ultimul.

Traian Chiriță mai trecuse printr-o asemenea aventură în aprilie 1994. Dar atunci se afla pe post de salvator al navei „Emtisa”, pe care a adus-o în portul Constanța, cu trei marinari la bord.

Înainte de a sări în apă, comandantul a ridicat nu unul, ci trei pavilioane românești: la prova, în centru și la pupa. Le-a privit cu strângere de inimă, cât de frumos fluturăîn vânt și le-a salutat.

Când a ajuns în elicopter, a văzut că nava nu arăta prea bine, așa cum era înclinată, dar pavilionul românesc era la locul său.

(continuare în nr.4)

Fragment din cartea „Mucles, dacă nu vrei să dai de dracu'!”, Editura Dobrogea, 2008