Duminică, 24 august 1980 Pentru prima oară văd o specie nouă de pescăruși. Sunt de culoare maro-închis, cu labe palmate și alură de șoim. Remarcabil la aceste păsări este zborul. Timp de o oră, cât le-am observat, nu au bătut niciodată din aripi, nici chiar atunci când se înălțau din apă. Speculând la perfecție curenții de aer, urcă și coboară rapid, rămân aproape imobile deasupra apei, zboară razant cu ea urmând la centimetru denivelările valului. Sunt perfecte! Aerul devine din ce în ce mai rece. Acum, în Africa de Sud debutează timid primăvara. Oceanul, zburlit, își schimbă treptat culoarea devenind cenușiu și apoi negru spălăcit. Luni, 25 august 1980 Noaptea au fost valuri mari. Vaporul se cambra ca un armăsar nărăvaș iar valurile murmurau descântece ciudate. Sunt epuizante voiajele lungi. Ai vrea să simți pământ zdravăn sub picioare și să vezi alte figuri umane. Duci dorul pădurilor, al Borcei în care te scufunzi și al femeilor. Vechii corăbieri erau altfel decât noi: fiecare milă în plus, însemna de cele mai multe ori o milă în necunoscut, însemna descoperirea de noi pământuri, însemna imprevizibil și eroism. Doar navigatorii solitari mai au parte de astfel de satisfacții și cercetătorii precum Cousteau. Mâine vom întâlni, după multe zile, navele noastre de pescuit. Puțină diversitate în monotonia cotidiană e binevenită. Simt cum mi s-a îmbâcsit corpul de sedentarism. Aș înota, aș alerga, aș face orice risipă de energie. Miercuri, 27 august 1980 Suntem în radă la Walvis Bay. Ni s-a comunicat că nu intrăm la cheu. În tribordul nostru se află trawlerul Negoiu, iar în babord trawlerul Mândra. Amândouă descarcă pește congelat. Apăru, nu știu de unde, un mic pinguin care se plimba foarte degajat printre nave, încercând chiar să urce pe slipul lor. După cât se vede, Vapoarele și oamenii îi sunt familiare. Mai târziu, primirăm vizita unei foci. Mare amatoare de pește, știe că la nave poate căpăta din belșug. Joi, 28 august 1980 Dimineața, la prima oră, foca era prezentă între Mândra și Polar 1. Inteligentă și având chef permanent de joacă, distra marinarii cu dezinvoltura ei, primind pentru aceasta pește pe săturate. Nostim era cum mânca peștele congelat: îl prindea în dinți și apoi, scuturând cu putere capul, îl rupea în două. Dintr-o înghițitură termina jumătatea din gură, recuperând cealaltă jumătate înainte de a se pierde la fund. Pinguinul a dispărut. Prezența focii este motivul. Amicul meu Varvara coborâ pe trancheți între nave și oferi puiului de focă câțiva pești. S-au împrietenit repede. După amiază ne-am dedicat pescuitului de... cormorani. Ținta noastră era o specie maronie, cu anvergura aripilor impresionantă. Dar unde sunt mulți pescari, nu iese nimic! Am așteptat să se termine aceste încercări și numai după aceea, cu momeală bine drămuită și plutitor special, am aruncat undița în apă. Un exemplar din specia descrisă mai sus căzu pradă lăcomiei lui. Undița s-a prins undeva în stomac, fără cea mai mică șansă de a o scoate. Sus, pe punte, a făcut hemoragie internă și în scurt timp a murit fără să scoată un strigăt, fără un geamăt măcar. Spectacolul acesta trist m-a deprimat efectiv. Vineri, 29 august 1980 Dimineață am aruncat pasărea în mare. Marinarii superstițioși cred că uciderea păsărilor mării atrage după sine o sumedenie de nenorociri sau în cel mai fericit caz multe ghinioane. Dar s-a inventat altă distracție: se aruncau în apă doi pești legați unul de altul cu sfoară. Imediat o duzină de cormorani și pescăruși se repezeau asupra pradei. Dacă un individ înhăța una din bucăți, imediat un altul o apuca pe cealaltă. Se înălțau în aer fără a ceda niciunul prada și așa dispăreau în zare. Duminică, 1 septembrie 1980 Ce repede a trecut vara! Aici la Walvis Bay este primăvară. Încerc să-mi închipui anotimpurile într-o altă succesiune. Este o zi rece, închisă. Băieții de pe Negoiu sunt veseli și tineri. Din radă, Walvis Bay pare un oraș pitic cu clădiri joase, închis de jur împrejur de pustiul Kalahari.Dunele de nisip roșietic cuprind până departe orizontul. În planul îndepărtat se zărește profilul unor munți. Expresiile verbale folosite la vapor sunt foarte colorate: nea Sandu Geambulea de pe Polar 1 avea o formula consacrată cu care te interpela: „Hai să-ți cardesc ceva băiatu'!”, cu sensul de „hai să-ți spun ceva!”, sau „mie-mi cardești?”. Când prietenul său Aurică își făcea apariția la pupa, îl întâmpina cu o voce surprinsă: „Vai, Aurică, ce umbră ai ajuns!”. Aurică sărea bine de suta de kilograme. Comandantul Roșca de pe Negoiu veni ca de obicei în stația radio la o șuetă cu nea Ionică, șeful stației și șeful meu direct. Când l-am invitat la un ceai de tei au izbucnit într-un râs convulsiv, cu lacrimi. Comandantul Roșca, mare amator de whisky și alte tării, s-ar otrăvi chipurile cu ceaiul meu de tei. Totuși, nea Ionică Dinulescu, om trecut de 50 de ani, a gustat până la urmă puțin ceai ca să se dreagă după cheful din seara trecută. Marți, 2 septembrie 1980 Am părăsit rada Walvis Bay. Traulăm. A sosit o telegramă așteptată cu foarte mare nerăbdare de nea Ionică și comandant: soția nostromului a născut un băiat. Un telefon și fericitul tată apare la ușă cu sufletul la gură. - Cât dai pentru o veste bună? Întreabă nea Ionică. - Hai bre că mă fierbi! - Păi, cam ești tată. Omul se înroșește, se înverzește, schimbă toate culorile și până la urmă îngaimă: - Ce-i? - O să aflăm dacă aduci damigeana aia cu vișinată. Câteva sticle au fost totuși suficiente pentru a afla vestea. Petrecerea și felicitările au continuat mult după miezul nopții. Pe vapor oamenii sunt altfel decât pe uscat. Obligați să trăiască mult timp împreună, comportamentul lor se schimbă. SE păstrează acea parte din individualitatea fiecăruia, dar intervine un factor nivelator, datorat mării, care pune pe oameni o amprentă durabilă. S-a lansat traulul. Din aer ne urmăresc mii de păsări marine din toate speciile. Nu lipsesc de la spectacol delfinii și focile. La virarea traulului am fost martorul unui spectacol grandios: escorta de păsări se adună deasupra plasei, își strâng aripile și coboară ca o săgeată până la 10 metri sub apă, revenind cu un pește în cioc, din aceia care reușesc să scape din ochiurile metiței. O forfotă indescriptibilă pe care aparatul meu de filmat o înregistrează imperturbabil. Trawlerul Negoiu are ca program cercetarea rezervelor piscicole din zona Canalului Mozambic. Suntem în marș spre Capul Bunei Speranțe și la 21:07 GMT am primit prin radio o veste care a bucurat pe toată lumea. S-a aprobat intrarea navei în Cape Town, un oraș pe care foarte puțini marinari români l-au văzut, fiindcă în ultimii 10 ani România a boicotat politica de apartheid a Republicii Sud – Africane, nepermițând navelor sale să îi frecventeze porturile. Vineri, 6 septembrie 1980 Oceanul nu este pustiu. Bineînțeles, dacă nu întâlnești vapoare sau alte ambarcațiuni poți spune că-i pustiu din acest punct de vedere. Dar oceanul are populația lui în continuă mișcare deasupra sau sub oglinda limpede a apei. În plus, călători neobosiți și uneori solitari sunt păsările. Când oceanul nu este frământat de valuri, ci doar legănat de o hulă ușoară ai impresia că privești un Bărăgan imens. Delfinii apar și dispar fantomatici, focile solitare colorează și înveselesc peisajul cu mersul lor caraghios iar păsările oferă mișcarea acestei „câmpii”. Dacă cerul este parțial acoperit, atunci norii albăstrii de la orizont limpezesc privirea navigatorului, ca cea mai minunată și verde pădure din munții noștri. Mâine dimineață vom intra în Cape Town. 6, 7 și 8 septembrie 1980 Cape Town-ul l-am văzut prima dată când încă dormea. Vaporul nostru aștepta în radă iar eu tocmai mă trezisem din somn. Spectacolul luminilor orașului era fascinant. Apoi, zorile au coincis cu intrarea noastră în port.Centura de munți a orașului, înveșmântată în ceață, se descoperea încet, violentând privirea cu crestele sale îndrăznețe. Burnița mărunt. Pe la 10:00, cerul s-a limpezit și a apărut soarele. După primirea valutei, împreună cu ing.tehnolog Niță Marcel, am plecat în oraș.Care a fost prima impresie? A trebuit să mă obișnuiesc cu circulația pe stânga. Pentru a traversa strada, mai întâi mă asigur din dreapta, apoi din stânga. În R.S.A. negrii sunt cetățeni de mâna a doua. Ei fac muncile murdare și grele, dar tot ei ridică cele mai grave probleme sociale: brigandaj, prostituție, crimă. După o lună pe mare, hoinăreala pedestră a fost de bun augur. Ne atrăgeau vitrinele cu prețuri inaccesibile (de vreo douăzeci de ani, indemnizația de străinătate a marinarilor români a rămas la același barem de 1,20 – 1,55 dolari pe zi, prețurile ducându-se vertiginos în sus. Deci, ce altceva ne rămânea de făcut decât să privim și să verificăm atent dacă răcoritoarele nu costă mai mult decât ne putem permite? Am vizitat un muzeu de istorie, am studiat arhitectura orașului și particularitățile lui. Centrele comerciale sunt imense, prezentarea și desfacerea se fac cu gust, iar curățenia este remarcabilă. Cu Marcel, am ajuns pe jos până în cartierul negrilor. Ne-a însoțit aparatul de filmat și sper că am înregistrat secvențe interesante. Mai departe, în acest cartier, nu ne-am încumetat să înaintăm. La întoarcere, un cetățean alb ne-a solicitat ajutorul pentru a-și porni mașina rămasă în pană de electromotor, după care s-a oferit să ne ducă în centru. Numai după ce s-au închis portierele ne-am dat seama că tipul e beat și conduce ca un smintit. Totuși, ajunserăm cu bine la destinație.Într-un fel, individul era nostim. Cu fața tumefiată de băutură oprea la stopuri strigând după negresele care treceau pe trotuar. Ne întreba mereu dacă sud-africanii sunt nebuni. Noi negam, iar tipul accelera mai puternic, făcând automobilul să scârțâie din toate încheieturile. Explorarea orașului a continuat apoi pedestru. La un moment dat, ne-a atrsa atenția un gang cu mai multe ținte de hârtie lipite pe pereți. Curiozitatea ne-a făcut să coborâm și ceea ce am văzut acolo ne-a uluit: prospecte pentru tot felul de arme, vitrine cu gloanțe de calibre diferite și doi tipi care umpleau încărcătoare. La câțiva metri, saci cu nisip și grinzi groase de stejar. În pivnița asta nu se făcea tir cu aer comprimat ca la noi, ci cu arme de foc în toată regula. Muniția din vitrine ajungea să cureți jumătate din populația unui oraș de mărimea Fetești-ului. Marcel a întrebat cât costă tir-ul. - Doi ranzi și jumătate, a venit răspunsul. Aveți arma dumneavoastră? - Nu, am răspuns noi stupefiați. - Bine, dar acolo ce țineți? Arătă unul dintre angajați spre aparatul meu de filmat. I l-am arătat și omul a zâmbit înțelegător. Spre seară, împreună cu alți colegi, am băut o bere într-un bar micuț și cochet, apoi ne-am întors la vapor cu taxiul. La orele 22:00 în Cape Town se deschid barurile de noapte și discotecile. Acestea sunt locurile unde se adună petrecăreții noctambuli. Există discoteci pentru albi și discoteci pentru negri, cu exclusivitate strictă doar în cazul primelor. Cele din urmă sunt frecventate îndeosebi de marinari și cei care doresc o aventură erotică ușoară. Monte Carlo este foarte vestită din această privință. Aici, o bere costă doi ranzi, o gustare simplă doi ranzi, adică mai mult de doi dolari. Negrese tinere îndeamnă clienții să facă consumație. Programul lor începe de la 22:00 și ține până la 04:00, când sunt ridicate restricțiile de circulație pentru negri. Muzica este bună, societate heteroclită (negri, albi, asiatici) iar toate clipele se numără în bani. Se fac afaceri mărunte și dubioase și alcoolul curge în valuri. După câteva ore, fumul de țigare devine el însuși o atmosferă, dens, respirat parcă cu nesaț de cei prezenți. Aici, cu bani poți cumpăra orice iar cea mai ieftină marfă sunt femeile. Adoua zi, fără niciun ban și fără ceasul vândut taximetristului seara trecută, am rămas la vapor să mă odihnesc. În aproape toate cabinele se auzea vorbind englezește. Mai precis, negresele, mulatrele, albele vorbeau englezește iar băieții noștri încercau să se facă înțeleși mai mult în limba gimnastică. La cât alcool consumaseră și unii și alții, comunicarea era foarte simplă. De la început, mi-am propus să filmez orașul de sus, de pe muntele Table, care îl domină. Luni dimineața, însoțit și de Marcel, am pornit spre ținta propusă. Drumul nostru trecu mai întâi printr-un parc cu iarba tunsă scurt, englezește. Grupuri familiale, elevi și perechi se însoreau pe iarba moale. Totul foarte curat intrând în Green House, o seră cu plante exotice și rare, un bătrânel entuziast și pasionat ne-a dat unele explicații. Muzeul de artă neagră și obiecte specifice, lucrate în aur, argint și fildeș te uluiesc pur și simplu. După vreo două ore ne-am continuat drumul spre ținta propusă. Panta pe care urcam devenea din ce în ce mai înclinată. De aici începe cartierul rezidențial, cochet, curat, cu grădini excelent întreținute. Câțiva negri de la salubritate, văzându-ne aparatul de filmat ne-au crezut reporteri, salutându-ne respectuos. În R.S.A., această perioadă a anului este de tranziție, între iarnă și vară. Ziua de luni, 8 septembrie, a fost foarte caldă. Nu adia vântul și până sus ne-am cam înfierbântat. Avem o perspectivă minunată de aici: orașul întinzându-se ca o jucărie la poale, zona industrială cu fumul coșurilor urcând spre cer, oceanul ca un zid albastru strălucitor și portul, unde am încercat zadarnic să identificăm nava noastră.