POLAR 1 este o navă de transport frigorifică. Aparține unei companii de pescuit, Întreprinderea de Pescuit Oceanic - Tulcea și prin urmare este destinată transportului de pește congelat de la pescadoarele care acționează într-o anumită zonă, în țară sau alt port străin. Întâmplarea a făcut ca POLAR 1 să fie prima navă cu care voi înfrunta botezul mării.

Miercuri, 6 august 1980

Seara am plecat din Constanța, iar a doua zi în zori eram la Bosfor.

Joi, 7 august 1980

În dimineața aceasta am intrat în Bosfor. Foarte multe nave de pescuit frământă apele de jur împrejur; în urmă cu câteva zile, lufarul, mânat de instinct și-a început migrația înspre sau dinspre Marea Neagră. Bancuri imense se îngrămădesc la pasaj. Navele pescărești de toate categoriile muncesc zi și noapte fără răgaz. Atenți, înaintăm încet prin acest furnicar și ușor, ușor, cu vilele sale ascunse în verdeață, cu blocuri cochete plantate în verdeață, cu palatele-i somptuase, străjuind de sute de ani murmurul mării, Istanbulul ni se dezvăluie în toată splendoarea. Privit de pe vapor pare suspendat, aerian. Un pod uriaș peste Bosfor leagă Europa de Asia, un pod fragil la prima vedere, ca o bandă subțire de carton, agățată cu fire de oțel la câteva zeci de metri deasupra apei. Dimineața, la 5:00, timpul local, primul lucru pe care l-am văzut la ieșirea din cabină a fost semiluna profilată pe cer, deasupra malului asiatic și o stea foarte aproape de cornul de jos.

Orașul emană de pretutindeni foarte multă istorie: fiecare piatră, fiecare colină a lui, totul vorbește despre ceva care a fost, care este și va dăinui. Am observat cu satisfacțieîn clădirile noi elemente ale arhitecturii vechi. Un lucru este uimitor: trecerea de la orașul vechi la cel nou nu frapează. Turnul calvarului lui Brâncoveanu, Sfânta Sofia, nenumăratele moschei, cu două sau mai multe minarete nu fac o lume aparte. Orașul trăiește omogen. Istoria se prelungește în ceea ce oamenii de azi construiesc. La ieșirea din canal am văzut „INDEPENDENȚA” carbonizată și contorsionată și m-am gândit cu pietate la cei care și-au găsit mormânt aici. Ce destin trist! Probabil umbra lui Brâncoveanu s-a arătat în acea zi nefastă. În jur foarte multe nave de pasageri și chiar un crucișător sovietic înaintând masiv spre mijlocul șenalului. Bărcile pescarilor alunecau ușor pe apa liniștită, cu formele netezite de ceața subțire. La despărțirea de oraș, viața lui intensă m-a urmărit până departe. De câte ori am trecut de atunci pe aici mi s-a părut neschimbat. Marea Marmara este un uriaș lac interior. Încet și sigur o străbatem apropiindu-ne de altă strâmtoare... Dardanele. Pe ambele maluri sunt presărate sate, ascunse privirii de arbori. Ele se recunosc de departe, mai bine zis își fac simțită prezența cu minaretul zvelt și înalt al geamiilor. Sunt case modeste și lanuri de grâu și porumb. Peisajul se derulează molcom în urma Polarului 1. Ca pe un imens bulevard, navele trec într-un sens sau în altul. La ieșirea din strâmtoare, baterii de tunuri de calibru mare veghează pe jumătate îngropate în pământ și beton oglinda azurie a mării.



Vineri, 8 august 1980

Am trecut pe lângă insula St.George. Este prima insulă pe care o văd natur. Are toate caracteristicile unui vârf de munte. Partea vizibilă de pe vapor este inabordabilă; maluri foarte înalte, grohotiș, piatră neospitalieră. Parte invizibilă, probabil, se prezintă altfel. Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult azi a fost culoarea albastră a mării Egee; un albastru în care m-aș scufunda, de care m-aș lăsa îmbrățișat. Cap Malea: Ceea ce face ca insulele grecești să semene unele cu altele este aspectul lor muntos și steril. Orășelele arse de soarele amiezii se pierd unul după altul în văi. Din șenalul navigabil se observă plantată pe malul abrupt o bisericuță albă cu uși și ferestre roșii. Pare o jucărie cu ușile de pluș. Mai sus puțin, o altă bisericuță și câteva clădiri anexe, la fel de albe, cu aceleași uși și ferestre de pluș roșu. Tot ansamblul constituie o mică și foarte veche mânăstire, de maici sau călugări, nu știu bine. Vechi corăbieri, trecând pe aici înspre sau dinspre porțile Mediteranei, lăsau ofrande pentru ca voiajul lor să stea sub bun augur.
Insulele arhipelagului defilează una după alta prin fața noastră. Dimineața și seara luămmeteoare de la SVK-Kerkyra și IAR-Roma radio. Prima transmite situația locală iar a doua una generală și câteva secțiuni.

Din fericire avem vreme bună. Furtunile se dezlănțuie în urma noastră. Trecem pe lângă Sicilia și Mediterana ni se dezvăluie în toată splendoarea ei, albastră și pură. Ne însoțesc familii imense de delfini.

Inteligentele animale știu că sunt privite. Le face o deosebită plăcere să înoate în spuma făcută de prova navei la înaintarea prin apă. Când oamenii se adună pe punte fac salturi spectaculoase. Erau indivizi care se roteau de două, trei ori prin aer. Delfinul care trăiește în Mediterana este mult mai mare decât ruda sa din Marea Neagră. Rechinii se țineau totdeauna departe de navă, iar la apariția delfinilor se făceau nevăzuți. Rechinii sunt cei mai mari dușmani ai delfinilor, mai precis ai puilor de delfin. Profesorul meu de scafandrerie, cpt.rg.2 Scarlat, îmi povestea că a fost odată martorul unei răfuieli în Marea Neagră.

Este știut că rechinii nu au bășică cu aer ca ceilalți pești. Trebuie să înoate continuu pentru a se menține la o anumită adâncime. Delfinii, care se deplasează cu viteză mare, 20-40 de noduri, pur și simplu își proiectează masa corporală în abdomenul dușmanilor lor, întrerupându-le legăturile neurale. Efectul? Moartea instantanee.
Cu cât ne apropiem de Gibraltar cu atât traficul maritim devine mai intens, țărmurile muntoase se apropie, se simte hula oceanică. În fine, vedem „bolovanul” englez, cum spun a noștri, și înaltul pământ spaniol.Malul african, stâncos și abrupt inițial se îndulcește mai apoi, împlinindu-se cu vegetație, sub care se ascund numeroase vile. La ieșire, hula ne leagănă binișor, iar eu care ieșisem pe comandă să admir de sus peisajul, mă trezesc cu o găleată de apă în cap. Fusesem botezat la intrarea în Atlantic. După ce mi-am schimbat hainele a trebuit să fac cinste băieților; asta-i tradiția!

Timpul trece și ne apropiem cu fiecare milă de Insulele Canare. Avem aprobare de intrare în Las Palmas, dar comandantul navei nu dorește acest lucru. Bineînțeles, pe la spate și-a primit porția de înjurături de la fiecare membru al echipajului. La Întreprinderea de Pescuit Oceanic comandanții sunt de două feluri: civili și pistolari. Cei din a doua categorie provin din marina militară, cu detașare pe o anumită perioadă de timp. În multe cazuri acești comandanți confundau oamenii de pe vapoare cu militarii în termen de pe vasele armatei iscând o sumedenie de conflicte. Comandantul Polarului 1 era și cpt.rg.1 în marina militară, ursuz și taciturn. Oricum, pe mare supărările nu țin mult. Ne-am împăcat cu gândul, reîntorcându-ne la activitățile obișnuite.

Joi, 14 august 1980

Astăzi la amurg am zărit prima insulă din arhipelagul Canarelor, Lanzarote. Masivă, muntoasă, cu orășele albe înșirate pe coastă, este foarte pitorească.

Sâmbătă, 16 august 1980

Cu o zi înainte, comandantul ne-a anunțat că vom fi debarcați în zona Vest Africa. A urmat pregătirea bagajelor, așteptând bucuroși clipa când o navă de pescuit va veni să ne ia. Apăru în sfârșit trawlerul Milcov, dar pentru a ridica materiale și alimente. La 7 august, avionul care aducea la Nouadhibou echipajul de schimb a amerizat forțat nu departe de coasta mauritană. Altimetrul fiind defect, pilotul a coborât trenul de aterizare mai devreme decât trebuia. Întâlnind un banc de nisip trenul s-a înfundat acolo, prima jumătate a aeronavei rupându-se datorită solicitărilor extraordinare. N-a fost decât o sigură victimă, aceasta decedând datorită unui atac de cord. Voi reveni asupra acestui subiect mai târziu, deoarece șansa a făcut să particip cu o echipă de scafandri la anchetarea cauzei accidentului.

Astăzi a fost o hulă puternică. Barca venită de la Milcov apărea și dispărea între valuri. Deci continuăm călătoria la bordul Polarului până în Africa de Sud.
Pe înserat am făcut cunoștință cu peștii zburători. Sunt superbi! Țîșnesc din apă ca o săgeată și planează deasupra valurilor până la 100-200 de metri. Cei pe care i-am văzut eu treceau binișor de sută.

Mereu prezenți, delfinii; un individ se învârtea prin aer în jurul axei longitudinale de mai multe ori iar alții săreau grațios pe spate.

Luni, 18 august 1980

Dimineață m-am sculat prea târziu pentru a prinde o familie imensă de delfini. La prova îmi fac de obicei plimbarea. Este singurul loc unde nu se aud motoarele și unde se poate respira cel mai curat aer. Doar zgomotul făcut de etrava despicând undele îți desfată auzul.

22:15 GMT – Este o lună frumoasă. Din când în când se ascunde în nori, dar farmecul ei sporește; așa luminează porțiuni din ocean făcând apa să pară de argint topit. Înainte de culcare, tot la prova, îmi adun gândurile. Nu sunt singurul caută un refugiu aici. Opasăre mică, neagră, cu ciocul lung, face naveta tribord-babord. După câtva timp, fără să fie intimidată de prezența mea, se așează pe copastie. Distanța care ne separă este de aproximativ 1,30 metri. Stă foarte degajat, având totuși grijă să mă țină sub observație. După câteva minute își continuă activitatea: pescuit sau călătorie. Mai credibil pescuit. Surprinzător a fost să aud cântând greierii. Probabil, o seamă de indivizi cu mania călătoriilor îndepărtate s-au strecurat clandestin la bord, iar noaptea umplu văzduhul cu țiuitul lor, ca pe cea mai verde pășune de acasă.



Marți, 19 august 1980

Mâine vom ajunge la Ecuator. Limbajul cotidian al marinarilor este foarte colorat. Mulți țin jurnale. Câțiva intră în colimatorul celorlalți, fiinde ținta a tot felul de glume.

Miercuri 20 august 1980

Astăzi la 17:00 GMT a început botezul marinăresc de trecere a Ecuatorului. De fapt, la Ecuator, urmează să ajungem în cursul nopții, dar festivitatea trebuie să se întâmple pe lumină. Nebotezații au fost așezați pe un rând de către căpitanul secund Ioan Alexandru, prietenul meu de mai târziu, asistența s-a aranjat cum a putut, iar suita princiară formată din Neptun, Bărbierul, Doctorul, Piratul și doi diavoli se pregăti pentru citirea proclamației jurământ. Eu filmam. Ceea ce a urmat a fost foarte plăcut pentru public și foarte neplăcut pentru cei nebotezați. Bărbierul, aceeași persoană cu nostromul navei, în togă romană, aducea mai mult a măcelar. Cu un brici uriaș de lemn în mână, îi săpunea pe novice cu o pensulă de vopsit înmuiată în motorină, tuș tipografic și minium de plumb. Doctorul, cu o pompă de desfundat chiuveta, îi aplică câteva cercuri cu tuș și motorină pe piele, apoi diavolii îl aruncă-n bazin. Cel mai nostim a fost contabilul stagiar, care nici nu prea era simpatizat pe vapor. Gras, uns bine, cu șuncile atârnând peste slip, chiar că arăta ca dracu. Fiindcă rămăsesem ultimul, ocupat fiind cu filmatul și la mine se golise găleata de motorină, am fost pictat cu ceea ce rămăsese la fund, adică minium curat și tuș nedizolvat, totul în combinație cu motorină groasă. Botezul marinăresc este un eveniment, atât pentru cei care urmează să fie botezați, cât și pentru restul echipajului. Convingerea aceasta s-a întărit după ce am văzut gălețile cu agheasmă. Ceremonia s-a terminat repede, dar nu și activitatea care a urmat. Spălatul a fost un calvar. Săpunul alunecă pe piele și numai cu chiu cu vai reușim să devenim cât de cât curați. După o lună tot mai găseam urme de minium pe cap.



Vineri, 22 august 1980

Ziua a debutat foarte monoton. După cină am petrecut clipe frumoase pe puntea de comandă, scăldat în razele lunii și briza plăcută. Este o seară minunată, clară, iar oceanul aproape nemișcat. Câte taine ascunde această liniște! Oare va reuși vreodată omul să le descifreze? Ceea ce cunoaștem înseamnă foarte puțin, numai închipuirea sondează adâncurile virgine. De multe ori mă gândesc la momentul când omul va începe colonizarea întinderilor albastre. Câte legende se vor naște! Filmul va trăi o altă epocă de aur, multe cărți vor marca această aventură. Până atunci privim luna, stelele și valurile neobosite ale oceanului. Mă gândesc (iarăși, nu?) că delfinii sunt mai fericiți decât oamenii. Mamiferele marine sunt mai libere, pot pleca oriunde fără pașaport și viză de trecere. De ce sunt curioși delfinii? Curiozitatea este un atribut al inteligenței. Se spune că delfinii îi ajută pe naufragiați. O fac conștienți, conștienți de importanța gestului lor, împlinind în același timp și o altă nevoie a lor, nevoia de joacă. S-ar putea ca totul să nu fie decât o joacă frumoasă.

Sâmbătă, 23 august 1980

Mare sărbătoare în țară. Suntem încă în marș. Văd doar apă și cer. Niciun reper pentru privire. Dacă este hulă, oceanul adânc, ondulat, îți sugerează un deal cu multe văi. Vaporul urcă și coboară fără întrerupere, spărgând apa cu prova și lăsând în urmă o dâră de spumă. O călătorie lungă, nesusținută de un program riguros de activitate, îl poate face pe om să își piardă echilibrul. În flota de pescuit oceanic s-au întâmplat câteva cazuri. Un marinar de pe unul din polare a sărit peste bord într-o noapte. Anormal se manifestase mai înainte, avusese chiar ieșiri violente, drept pentru care fusese izolat. Toată noaptea a fost căutat la lumina proiectoarelor, fără rezultat. La operațiune participau și nave străine încunoștiințate în prealabil prin radio. Evenimentul se consumase undeva aproape de Dakar, unde apele sunt infestate cu rechini. Abia spre dimineață, după mai mult de 12 ore a fost găsit aproape de coastă. La apropierea bărcilor, o mare familie de delfini s-a împrăștiat. Lor le datorează salvarea sa. Ocrotit de inteligentele animale, un om cu mințile rătăcite supraviețuiește într-un mediu în care avea puține șanse de a rezista. Ruliul și tangajul dau de furcă multor marinari. Când sunt ample, se manifestă „răul de mare”. În rest, doar mișcarea este afectată.