Marina civilă sub pavilionul României Mari


Revista: Revista nr.4 (12)
Capitol: Proiecții din trecut
Pagina: 10-16
Autor: Marian Moșneagu - Redactor șef revista Cap Compas

Cod articol: #12-32-184
Link: http://revistacapcompas.ro/reader/revista-nr-12/10-16

În preajma Primului Război Mondial, Serviciul Maritim Român dispunea de un parc de nave cu care întreţinea legături între porturile noastre şi porturi importante din Orient, precum şi cu pieţele de desfacere ale produselor româneşti. Totodată, înlesnea tranzitul mărfurilor şi al călătorilor prin ţara noastră prin tarifele combinate cu calea ferată

Pentru traficul de călători, Serviciul Maritim Român prezenta avantajul că dispunea de nave care erau la standardele celorlalte vapoare ale companiilor străine, concurându-le prin confort, rapiditate şi serviciu ireproşabil la bord.
La intrarea României în „Marele Război”, flota Serviciului Maritim Român se prezenta astfel:



În timpul Războiului de Întregire Națională, activitatea navelor Serviciului Maritim Român a fost aproape nulă, veniturile au fost minimale, iar cheltuielile principale s-au referit la întreţinerea parcului de nave şi la plata personalului. Deficitele s-au menţinut după cum urmează:



Ultimul exerciţiu, 1918-1919, a înregistrat o oarecare revigorare, în primul trimestru al anului 1919. În schimb, şi în acest an deficitul a fost considerabil.

Pe frontul maritim al Mării Negre

În urma aprobării Consiliului de Miniştri, din 30 septembrie 1916, România a închiriat guvernului rus nouă cargouri, dintre care şase ale Serviciului Maritim Român - „Bucegi”, „Carpaţi”, „Constanţa”, „Dobrogea”, „Iaşi” şi „Turnu Severin” şi trei ale Societăţii „România” - „Milcovul”, „Oltul” şi „Siretul”.

Printr-o convenţie ulterioară, guvernul român a pus la dispoziţia Flotei Militare ruse din Marea Neagră cele cinci nave de pasageri ale Serviciului Maritim Român, respectiv „Dacia” (comandant - Dumitru Brânzei), „Împăratul Traian” (Vasile Păun), „Principesa Maria” (Gheorghe Chiriac), „Regele Carol I” (Mihai Ionescu) şi „România” (Zalomit Constantinescu).

Recepţionate la Brăila, navele au plecat la Sevastopol sub comanda căpitanului de rangul 2 Vinocurov din Marina Imperială rusă, asistat de căpitan-comandorul Gheorghe Mărgineanu, care a supravegheat predarea acestora.

Pentru a fi folosite în scopuri militare, aceste nave au fost transformate în crucişătoare auxiliare în portul Gtrucţkaia, la intrarea în Sevastopol.

Pe lângă cei circa 30 de marinari români, în luna martie 1917 navele au primit echipaje, ofiţeri şi comandanţi din marina rusă.

După efectuarea probelor de recepţie, navele au intrat în compunerea flotei operaţionale, Divizia de crucişătoare astfel constituită executând periodic misiuni de supraveghere în zona Bosforului şi a porturilor turceşti de pe coasta Anatoliei, precum şi recunoaşte

La 27 februarie / 12 martie 1917 a izbucnit în Rusia revoluţia burghezo-democratică, la 15 martie ţarul Nicolae II fiind nevoit să abdice. Un guvern provizoriu a fost instalat, sub conducerea prinţului Lvov şi cu participarea Partidelor Socialist revoluţionar şi Menşevic. La 21 iulie, conducerea acestuia a fost preluată de socialistul Kerenski, până atunci ministru de Război. Acest guvern, ca şi precedentul, a continuat războiul împotriva Puterilor Centrale. Astfel, a fost organizată şi declanşată o nouă ofensivă a trupelor ruseşti în Galiţia dar contraofensiva reuşită a austro-germanilor a făcut imosibilă o nouă acţiune ofensivă a armatelor ruse pe frontul de Est.

În flotă, ca şi în întreaga armată rusă, au fost autorizate mitingurile politice ale echipajelor. În urma autorizării guvernului, pe fiecare navă au fost constituite comitete formate din marinari şi ofiţeri aleşi de echipaje, care controlau serviciul la bord, ajungând în scurt timp să se amestece în toate problemele, inclusiv cele operative.

La începutul lunii aprilie 1917, guvernul provizoriu a modificat uniformele Marinei, suprimând epoleţii ofiţerilor şi gradele subofiţerilor. Totodată, au fost suprimate drepturile marinarilor reangajaţi. Denumirile istorice ale navelor au fost schimbate cu altele cu caracter revoluţionar.

În Marea Neagră, indisciplina s-a manifestat iniţial prin unele tendinţe separatiste. Unele nave au arborat pavilionul ucrainean, altele pe cel roşu şi unele pavilionul negru al anarhiştilor. Totuşi, chiar şi în aceste condiţii, flota rusă a continuat operaţiunile începute în anul 1916.

Nereuşind să obţină din partea guvernului provizoriu aprobarea unor măsuri ferme pentru îmbunătăţirea eficacităţii flotei, Kolceak a plecat la Peterburg, de unde nu s-a mai înapoiat la flotă. Conducerea acesteia a fost preluată de „Centroflot”, un comitet alcătuit din delegaţi ai navelor, care avea să hotărască asupra problemelor flotei, inclusiv cele operative.

Manifestări revendicative similiare, alimentate şi de unele nemulţumiri legate de calitatea hranei şi anumite rigori ale disciplinei, s-au semnalat în aceeaşi perioadă şi în marinele austro-ungară şi germană.

Revoluţia şi mişcările democratice din Rusia au avut ecou şi în România. La demonstraţiile soldaţilor ruşi revoluţionari de la Galaţi, Reni şi Ismail au participat şi muncitori portuari şi marinari români.

Revoltele marinarilor

Marea revoluţie din 25 octombrie / 7 noiembrie 1917 a radicalizat poziţia maselor civile şi militare. În flota Mării Negre, pavilionul Sfântului Andrei a fost înlocuit cu pavilionul roşu al Internaţionalei a III-a. La Sevastopol şi în alte oraşe-porturi au avut loc arestări şi execuţii de ofiţeri bănuiţi sau denunţaţi că ar fi contrarevoluţionari. În rândurile marinarilor români, civili şi muncitori portuari, sloganurile revoluţionare şi manifestaţiile soldaţilor ruşi au avut un efect destul de limitat, deşi la Chilia Veche s-au înregistrat 132 de cazuri de dezertare.

În toamna anului 1917, socialiştii români au înfiinţat Comitetul de acţiune social democrat român, cu sediul la Odessa („Rumcerod”), condus iniţial de medicul Cristu Racovski şi avocatul Gheorghe Bujor, care s-a adresat prin diferite manifeste marinarilor şi soldaţilor români, îndemnaţi la acţiuni revoluţionare şi luptă pentru răsturnarea monarhiei şi proclamarea republicii.

Prima încercare de răscoală a marinarilor a avut loc la Sulina, la Batalionul de Debarcare, Punctul Naval şi crucişătorul „Elisabeta”. Comitetul marinarilor români din Sulina a hotărât organizarea răscoalei şi să ceară ajutorul forţelor revoluţionare ruse. Deşi arestaţi şi condamnaţi, uniii revoluţionari au reuşit să se refugieze la Odessa, unde au constituit Batalionul revoluţionar român, cu circa 500 de adepţi, condus de un comitet format din Gheorghe Stroiciu, de pe „Împăratul Traian”, Costache Iuşcă, fost marinar pe crucişătorul „Elisabeta”, sergentul Spiridon Dragomir din Compania de Pontonieri ş.a., statul major al batalionului fiind instalat pe nava „Durostor”. La începutul anului 1918, mişcarea organizată de „Rumcerod” printre marinarii comerciali din Chilia Veche a promovat un program de revendicări politice şi sociale, inspirate direct din revoluţia bolşevică.

La 15 decembrie 1917, crucişătorul „Regele Carol I”, aflat sub comanda căpitanului de rangul 2 Vinocurov, a fost trimis la Trebizonda, de unde a efectuat două transporturi de trupe la Novorossiisk şi respectiv la Batumi. Nava a fost rechemată la Sevastopol unde se ţinea un congres al marinarilor revoluţionari din flota rusă. „Împăratul Traian” a rămas la Sevastopol ca navă de comandament. „România” a făcut un drum cu marinari revoluţionari la Vâlcov, în timp ce „Dacia” a fost trimis pentru repatriere de trupe, la înapoiere executând o acţiune represivă la Suhumi, împotriva unei manifestări contrarevoluţionare.

Adunarea din 17 ianuarie 1918, desfăşurată la Chilia Veche, în prezenţa delegaţilor „Rumcerod”, printre care Gheorghe Stroiciu de pe nava „Împăratul Traian” şi Constantin Popescu, foşti lucrători în Marina Militară, a ales un comitet revoluţionar care a cerut, printr-o Moţiune, înfiinţarea republicii, înlăturarea monarhiei şi desfiinţarea clasei boiereşti.
Propaganda cu manifeste şi ziare editate la Odessa de „Rumcerod” a condus la atragerea unor simpatizanţi din rândul echipajelor navelor dislocate pentru iernat la Chilia Veche. Remorcherul „Bicaz” a înlocuit pavilionul naţional cu cel roşu, patrulând prin porturi pentru a incita marinarii la răzmeriţă.

Într-o altă adunare, desfăşurată la 27 ianuarie 1918, s-a decis arestarea ofiţerilor ostili şi apoi a navelor care treceau prin faţa portului Chilia Nouă. Această situaţie a durat până la 3 februarie 1918, după care s-a mutat la Odessa, unde se aflau evacuate majoritatea navelor comerciale româneşti, precum şi în celelalte porturi ruseşti din Marea Neagră.

La Odessa, marinarii revoluţionari au pus stăpânire pe crucişătoarele auxiliare „Împăratul Traian”, „Dacia”, „România” şi „Regele Carol I”, le-au rebotezat „Revoluţia socială”, „1907”, „Republica Română”, respectiv „Ion Roată”, i-au înlocuit pe vechii comandanţi şi au instituit comitete de bord.

La 10 februarie 1918, crucişătorul auxiliar român „România” a debarcat la Vâlcov marinari revoluţionari, pentru a întări forţele locale existente.

Revenit la Odessa cu puteri dictatoriale, după ce fusese eliberat din închisoare, Racovski a instituit colegiul autonom – Înalta comisie pentru combatarea contrarevoluţiei române şi ucrainiene, din care făceau parte Gheorghe Bujor, avocatul Nicolau, Stroiciu din Galaţi, Dicescu, Ciorai, Kupferwasser, Binumovici etc.

Congresul al II-lea al marinarilor revoluţionari din flota rusă, desfăşurat în februarie 1918, la care au participat şi delegaţi de pe navele româneşti, a adoptat o rezoluţie în care se specifica faptul că „guvernul rus al sovietelor ... pune aceste nave la dispoziţia Înaltului colegiu ruso-român pentru a servi luptei revoluţionare române şi a fi predate guvernului revoluţionar.”.

Evenimentele militare din primul trimestru al anului 1918 – înaintarea armatelor austro-germane în sudul Rusiei – au dezorganizat forţele revoluţionare ruse şi ale răzvrătiţilor români, care s-au retras spre Crimeea şi Cuban. În aceste împrejurări, cea mai mare parte a navelor, fabricilor, atelierelor şi depozitelor armatei române au putut fi recuperate.

La 3/16 martie 1918, echipajul crucişătorul auxiliar „Regele Carol I”, staţionat la Batumi, a fost înştiinţat că toate contingentele Marinei ruse sunt libere să plece acasă. Ca urmare, echipajul rus a hotărât să plece la Sevastopol, pentru a se debarca. La Batumi fiinţa aşa-numita Republică Socialistă a Caucaziei, guvernul acesteia având nevoie de o navă de război împotriva turcilor care înaintau spre port, în timp ce se duceau încă tratativele de armistiţiu.

În aceste împrejurări, în noaptea de 4/17 martie 1918, guvernul a trimis un detaşament georgian care a ocupat, cu forţa, nava, debarcând o parte din ruşi. Întrucât marinarii români erau decişi să se întoarcă în ţară, cu concursul ofiţerilor ruşi de la bord şi a căpitanului Zagoreanski, ameninţaţi de represiunile „Centroflot”, s-a decis deturnarea navei spre Sulina. Cei circa 60 de georgieni aflaţi la bord au fost dezarmaţi şi li s-a promis că din România vor fi repatriaţi, ceea ce s-a şi întâmplat.

Pe 14 aprilie 1918, „Regele Carol I” a revenit la Sulina, după o absenţă de 600 de zile. Primul care a urcat la bord a fost căpitanul portului Sulina, căpitan-comandorul Eugeniu Botez. În careul ofiţerilor, fostul comandant al crucişătorului, căpitanul de rangul 2 Vinocurov, a declarat „după pacea de la Brest Litowsk, socotind războiul ca şi terminat, noi, ofiţerii din Flota Mării Negre, predăm crucişătorul „Regele Carol I” legitimului stăpân, Ţării Româneşti.”.
Cererile căpitanului Zagoreanski de a restitui Rusiei tunurile, muniţia şi postul TFS de la bord şi de a garanta repatrierea ofiţerilor ruşi şi caucazieni au fost aprobate după câteva zile de guvernul român.

„Regele Carol I” a revenit la Sulina chiar în ziua în care sosea şi vestea că Sfatul Ţării din Basarabia hotărâse unirea cu România. Ulterior, căpitanului Zagoreanski i s-a acordat cetăţenia română.

Sub pavilionul României Mari

Cursele pe linia Constanţa - Constantinopol au fost reluate în ianuarie 1919. Tot în acest an şi în vederea aprovizionării ţării s-au organizat liniile de navigaţie Galaţi - Constantinopole, cu „Principesa Maria” și Galați – Constantinopole - Pireu - Napoli - Marsilia, deservită de „Împăratul Traian”, „Dacia”, „România”, „Regele Carol I”.

Această linie nouă are scopul de a accelera transporturile pentru aprovizionarea țării şi pentru a a se avea o legătură sigură şi mai rapidă cu Occidentul, întrucât comunicaţiile pe căile ferate, în acest timp, sunt foarte neregulate.

În septembrie, „Bucureşti” se înapoiază în țară, după terminarea la Cardiff a reparării avariilor cauzate în urma eşuării lângă Canalul Bristol, pe timpul când era angajat de guvernul francez.

În toamna acestui an au fost restituite societăţilor respective navele „Oltul”, „Siretul”, „Jiul”, „Muntenia” şi „Oltenia”.

La 1 noiembrie, linia Constanţa - Marsilia se scurtează până la Napoli, având următorul itinerariu: Constanţa - Constantinopole - Pireu - Messina - Napoli (cu trecerea prin Canalul de Corint).

La 14 noiembrie intră în serviciu vasul de marfă „Oituz” de 4300 tdw. Această navă, sub pavilion german şi cu numele „Leros”, fusese capturată, la Galaţi, la intrarea României în război. Tribunalul de Prize Maritime a acordat-o guvernului român - Serviciul Maritim Român, drept despăgubire pentru pierderile suferite în timpul războiului.

În graniţele României Mari, căile de transport maritime şi fluviale au întregit sistemul naţional de comunicaţii. Astfel, la Marea Neagră, România avea şase porturi - Bugaz, Sulina, Constanţa, Mangalia, Cavarna şi Balcic -, din care numai Constanţa şi Sulina realizau un trafic important.

Caracteristici ale navei Oituz:



Constanţa dispunea, printre altele, şi de 59 de rezervoare pentru depozitarea petrolului, cu o capacitate de 245.000 metri cubi.

Cursurile de apă navigabile (Dunărea şi braţele ei secundare - 1396 km, Prutul - 320 km, Nistrul - 826 km și Bega - 116 km) contribuiau la dezvoltarea sistemului apărării naţionale, majoritatea constituind şi puternice aliniamente defensive.
Din punctul de vedere al nevoilor de apărare, traficul de cabotaj putea contribui la dislocarea forţelor de pe teatrul de acţiuni militare din est pe cel din sud, iar de aici pe Dunăre până în vestul ţării.

Într-un document referitor la ,,Rostul şi atribuţiunile Marinei“, elaborat în luna decembrie 1919, se preciza faptul că Marina este o instituţie militară, având un îndoit câmp de activitate, ca instrument de război şi ca organ de stat politic, economic şi social. În timp de pace, Marina, ca factor economic, trebuia „să susţină industria maritimă naţională, adică organizaţiile de navigaţie comerciale, de pescuit, de porturi, de şantiere de construcţii navale, de studii tehnice, maritime etc., asigurându-i contingentele anuale trebuincioase de personal tehnic şi profesional de toate gradele şi specialităţile, format din cadrele serviciului activ şi în instituţiile militare de meserie marinărească” iar „ca organ de stat, director şi controlor al marinei comerciale, să ia în sarcină studiile şi întocmirea legilor ei organice din punct de vedere al siguranţei navigaţiei, organizarea serviciului de bord şi protecţia echipajelor, organizarea învăţământului profesional, organizarea de război a flotei comerciale şi a rezervelor.”.

Pe exerciţiul anului 1 aprilie 1919 - 31 martie 1920, au fost deservite liniile Galaţi - Sulina - Constanţa - Constantinopole cu „Principesa Maria”; Galaţi - Sulina - Constanţa - Constantinopole - Pireu (Canalul de Corint) - Napoli - Marsilia cu „Împăratul Traian”, „Dacia”, „România” şi „Regele Carol I”.

De la 1 noiembrie 1919 această linie a fost scurtată până la Napoli, cu escală la Messina; Linia Dunăre Occident şi Orient cu vasele de marfă „Carpaţi”, „Bucegi”, „Bucureşti”, „Iaşi”, „Constanţa”, „Turnu - Severin” şi „Dobrogea”. De asemenea, cargoul „Oituz”, de la intrarea lui în serviciu.

În pofida tuturor greutăților întâmpinate, imediat după încheierea Primului Război Mondial, cargourile Serviciului Maritim Român au continuat să efectueze transporturi de cereale și cherestea din porturile dunărene Brăila,Galați și Sulina, precum și din cele maritime – Constanța, Balcic și Cavarna, pentru diferite porturi din Orient dar, mai cu seamă, pentru cele din Occident.

La înapoiere, acestea erau încărcate cu cărbuni din Anglia și Olanda, precum și cu mărfuri generale din Anvers, atât pentru porturi din Orientul Apropiat cât și pentru cele românești.