Cap compas

ISSN 2559-1053

Revista nr. 4(8), Pagina 3

Cod: 8-9-101


Editorial

Ego-uri la superlativ

Valentin Dumitru, Redactor șef adjunct

Like
Unlike
+178

Pe vremuri, pentru „a socializa”, era nevoie să stai la cozi sau să te plimbi cu mijloacele de transport în comun. Astăzi, tehnologia a progresat și există medii virtuale, gen Facebook, care ne asigură, în sfârșit, nevoia viscerală de exhibare a esenței noastre. Acest „dar” al tehnologiei dă unora impresia că își pot exacerba ego-urile lor supraîncărcate cu impresii despre sine în spațiul virtual. Dar cine sunt aceștia? Acea categorie de oameni fără minte, lipsiți de imaginație, definită în DEX-ul limbii române drept „proști”.

Odată, în vechime, Socrate a dat o definiție inteligenței fiind primul om deștept din istorie care a spus „știu că nu știu”. În schimb, „prostul ȘTIE”. E sigur. E un om care exhibă competențe și e sigur de ele. Prostul ştie cum se face politica – ar fi chiar un bun președinte, știe totul despre vecini, cine cu cine vorbește, cum „ăla” e incompetent în meseria lui – ar face și el ceva dar ceilalți proști nu sunt capabili să-l înțeleagă, știe cum sunt femeile în ziua de azi, cum se cresc copiii, de ce-i ţara pe butuci şi justiţia aservită, de ce salariile și pensiile sunt așa cum sunt, ştie orice. Mai puţin – ce să facă cu propria viaţă. Faptul că e doar un avatar oarecare, pierdut într-o lume virtuală, în loc a-l linişti, îl înnebuneşte. Creierul său refuză acest statut insignifiant. E drept, are şi de ce. La televizor, alţi proşti, „mai norocoşi”, au de toate, fără a fi făcut altceva decât ce ar fi fost dispus şi el să facă, dacă i s-ar fi oferit ocazia. Aşa că răbufneşte. Alţii l-au furat. I-au luat ce i se cuvenea, ce ar fi putut fura și el. Nenorociţii! Bandiţii! Şi, chiar dacă profită de hibele sistemului românesc pentru a-şi rezolva micile-i găinării, când e confruntat cu magnitudinea coţcăriilor la care se dedau alţii, deplânge ca o vestală deficienţele acestuia, pe care-l numeşte blazat, corupt şi putred pînă-n măduva oaselor. Nu vă imaginați că e vorba doar de bani. Nu, pur și simplu „ghinionul” de a deține o funcție mai înaltă te va face să devii dușmanul „poporului”.

Prostul nu poate fi contrazis, are convingeri de beton. E fericit. E minunat să știi că știi, că ai dreptate. Când vedem un știutor, trebuie să fim suspicioși: prostul e serios, e solemn, nu se joacă, e demn, inflexibil, pietrificat. Ia toate lucrurile în serios, dar mai ales pe el însuși. Prostul e și sfătos. Are soluții pentru orice. Dispune de o suficiență intelectuală glorioasă. Are idei bine fixate. Nu se îndoiește de el însuși și se place pe sine. Prostia a devenit o plusvaloare care poate fi trecută în CV, poate fi echivalată cu un MBA sau chiar cu un post de demnitar. Prostul autohton a ajuns atât de omniprezent că e suficient să arunci o privire în jur. Imposibil să nu te împiedici de el.
În mare, argumentaţia prostului rămâne undeva zona emoţiilor, logica sa fiind susținută doar de incriminări, plasându-se pe sine în afara oricăror reproşuri, iar autosuficienţa care-i îmbracă gândurile îl face imbatabil. Ca să fim corecţi, o asemenea filozofie rudimentară, capabilă să transforme realitatea habitatului său, impune un anumit respect pervers faţă de prost. La fel, atitudinea de grosolană încredere în sine. Nu au cum să nu te impresioneze. Capitolul la care dă mereu rateu e impresia artistică. Acest îndîrjit reformator al statului, care acuză, critică şi împarte verdicte, este pur și simplu analfabet. Nu ştie să scrie. Din trei cuvinte, două-s greşite, iar al patrulea conţine un dezacord.

Tot ce gândeşte şi spune îi reconfirmă poziţiile şi certitudinile. Opiniile sale sunt axiome, adevăruri universale impuse gândirii ca evidente. Asediile menite să-i sădească îndoiala sau să-i extindă limitele percepţiei devin atacuri de lezmaiestate, adevărate crime. Din acest motiv, sistemul său de referinţă joacă un rol important. Pe de o parte, ca român, moare de ruşine când se compară cu nemţii, englezii, francezii. Pe de alta, când vine vorba de eul individual, face un pas înapoi şi, în loc a se mai compara cu aceştia, priveşte spre românii din jur, la care descoperă, scârbit, că sunt incompetenți, săraci, inculţi, indolenţi, superstiţioşi, hoţi şi nespălaţi. Din cauza lor, de fapt, moare prostul de ruşine. De teamă că, atunci cînd merge afară, poate e comparat cu unul din ei și .....
Cum poți să-i deosebești pe cei buni, în această lume mincinoasă, fățarnică, ipocrită? Simplu! Cei buni, cei adevărați, cei de calitate, cei care spun adevărul, sunt cei ale căror fapte, le dovedesc moralitatea și spusele. Zicerea, este egală cu fapta. Adevărul, profesionalismul, cinstea, drepatea, corectitudinea, morala, etc….. sunt la loc de cinste în viețile unor astfel de oameni. Așa îi veți recunoaște de fiecare dată. Restul e….. poveste!


<strong>Valentin Dumitru,</strong> Redactor șef adjunct

Valentin Dumitru, Redactor șef adjunct

Like
Unlike
+178