Cap compas

ISSN 2559-1053

Revista nr. 4(8), Pagina NP

Cod: 8-26-118


NLP

Ăl mai tare din parcare

Cami Mihaiu, Trainer NLP

Like
Unlike
+172

Treceam agale, pierdută în gândurile mele, în drum spre casă, când un zgomot de ceartă mi-a atras atenția. Mă uit intrigată și văd doi bărbați, fiecare în dreptul mașinii proprii, certându-se, pentru că unul parcase aiurea și îi blocase ieșirea din parcare celuilalt. Nici n-apuc să-mi fac o părere personală despre ce se întâmplă, că-l aud pe cel blocat întrebându-l pe celălalt, cine se crede de-și permite să dispună de timpul cuiva după bunul plac. Rămân cu gura cascată când aud răspunsul: „Eu?! Îs ăl mai tare din parcare”. Închid gura și zâmbesc ușor la ridicolul situației, pentru că la drept vorbind, celălalt era în parcare și „ăl mai tare” era pe lângă. Cel care a întrebat rămâne și el cu gura mai căscată decât a mea, pentru că în loc de o scuză cât de mică, primește un răspuns cel puțin impertinent și, vexat, ca să nu rămână mai prejos, îi spune: „Ești pe mă-ta, că în parcare sunt eu”. „S-a prins”, gândesc eu și zâmbetul mi se întinde și mai mult. Pe urmă lucrurile au luat-o la vale…

Restul discuției nu are rost să-l reproduc. Cearta a continuat cu invective și nu știu sfârșitul pentru că am întins-o rapid. Am urechile sensibile la înjurături crase.

Pe drum, mă gândeam însă, deturnată de la propriile mele idei, la ce-i impinge pe oameni să se poarte în felul ăsta. Va să zică, unul își oprește mașina anapoda pe stradă, fără să-i pese că îngustează strada și că îngreunează traficul. Mai mult decât atât, blochează mașina altcuiva care e nevoit să-l aștepte până se întoarce, și în loc să-și ceară scuze mai e și obraznic. Celălalt, pe bună dreptate am putea spune, îl ceartă nervos, primește în plin mojicia celuilalt și în loc să pună capat discuției, deși, potrivit propriei afirmații, se grăbește foarte tare, rămâne să se înjure cu celălalt în speranța că-i platește polița.

Povestesc episodul unui prieten și numai ce-l aud, „ca să vezi, domnule, ce înseamnă orgoliul…” Mă uit la el, uimită de comentariu, și-l întreb, „ce înseamnă orgoliul?”. „Păi, orgoliul e atunci când ții morțiș să ai dreptate, să fii deasupra celorlalți”, zice el. „De ce?”, întreb eu pe post de Gică contra, „de ce ții morțiș să ai dreptate?. Aici răspunsul devine evaziv, „păi, așa, din orgoliu…”. Și-aici ne-am blocat, ne învârtim în cerc.

Am întrebat mai multe persoane, ce este orgoliul? Răspunsurile, cu mici variațiuni pe temă, sunt cam aceleași. Același blocaj, același cerc în care ne învârtim fără să facă nimeni un pas mai departe. Pe undeva prin discuții a apărut și varianta „ego”. N-a dus mai departe nici asta.

Mă uitam la cei cu care discutam, că vorbesc despre orgoliu și despre ego ca despre niște lucruri naturale care fac parte din noi, pe care le avem cu toții „din dotare”. Ca și cum, dacă n-ai avea orgoliu ai avea ceva lipsă la inventar. Adică, cum să n-ai? Toată lumea are.

O să-mi spuneți că sunt anumiți oameni care n-au orgolii, oameni profund spirituali, care au ajuns la performanța asta după o viață de asceză și înțelepciune, dar că sunt extrem de rari.

Când suntem mici de tot, n-avem orgoliu. Ne fac parinții și toți ceilalți în toate felurile, începând cu „căcăcios mic” și terminând cu cine știe ce alte apelative la fel de stânjenitoare. Nu ne supărăm deloc, ba chiar, pentru faptul că sunt spuse cu un ton cald și ușor amuzat suntem tentați să le privim chiar ca pe niște vorbe de alint și zâmbim fericiți în brațele celui care le pronunță.

Ce se întâmplă mai târziu? Dacă mama, sau cineva foarte apropiat, care ne poartă de grijă, ne spune tot timpul, „frumosul mamei”, „inteligentul lui tata”, ce se întâmplă când vreun prieten de joacă, sau chiar unchiul Costică, vine și-ți spune „urâtule”, sau „prostule”? Începi să urli și te duci la mama, sau la tata, după caz, și spui printre lacrimi, „mama, ăsta m-a facut urââââât…”. Dacă mama, care are mai multă minte în cap decât piatra de pavaj, nu se formalizează, atunci îl cârpești personal pe inculpat, cu un șut bine țintit la fluierul piciorului, și pui lucrurile la punct.

Ce s-a schimbat într-un timp relativ scurt? Cum ai trecut de la zâmbetul fericit al „căcăciosului mic”, la micul bătăuș pentru un simplu „urâtule”, și cum ajungi mai târziu să fii „ăl mai tare din parcare”?


Lucrurile sunt extrem de simple când știi cum să te uiți la ele.

Când mama îți spune, „frumosul mamei’ o dată, de două ori, de nouă ori, de 157 ori, și cum mama e femeie în toată firea care știe ce spune, începi să crezi lucrul ăsta despre tine. Cu alte cuvinte îți formezi o credință interioară despre tine însuți. La fel se întâmplă cu „inteligentul lui tata”, cu „scumpul mătușii”, sau cu „armăsarul familiei”, și așa mai departe.

Mai mult decât atât, când faci câte una nefăcută și în loc să primești „castana după ceafă” cuvenită, primești în loc un „mânca-l-ar mama pe el de deștept și de frumos”, începi să crezi că indiferent ce faci, ți se cuvine orice, fără urmări neplăcute, ba chiar dimpotrivă, și uite-așa ajungi să crezi că ești „ăl mai tare din parcare”, și credința ta interioară, de nestrămutat este că lumea îți datorează ceva. Și asta se numește orgoliu. Este suma credințelor interioare pe care le avem despre noi înșine.

Există și varianta credințelor negative, care este tot o formă de orgoliu, folosită pe post de scuză. Și-aici se încadrează tot ce puteți spune despre voi înșivă care să justifice lipsa de acțiune. Exemplele sunt multe: nu pot, nu știu, nu e de mine, nu sunt in stare, nu merit, etc.

Când am o credință interioară despre mine însumi, sau însămi, fac tot ce pot ca s-o confirm. Și asta se recunoaște ușor. Spunem un singur cuvânt în două variante, „ar trebui” și „trebuie”. Când spunem „ar trebui”, enunțăm o credință interioară a noastră, despre lume, despre alte persoane sau despre noi înșine. Când spunem „trebuie”, nu facem decât să confirmăm acea credință într-un fel sau altul. Aveam un prieten, care spunea că în viață nu trebuie decât să mori, restul e o chestiune de decizie, cu consecințele de rigoare, desigur, dar nimic nu trebuie. Asta înseamnă că indiferent ce credintă interioară ai la un moment dat, ea poate fi schimbată, răsturnată, sau chiar dovedită a fi incorectă.

Și dacă o credință poate fi schimbată, la ce folosește orgoliul? Răspunsul este…, la nimic. Pentru că de fapt nici nu ești persoana care crezi că ești. Problema cu schimbarea credințelor interioare despre noi înșine este destul de complicată, la prima vedere, atâta vreme cât trăim chiar în interiorul acelei credințe. Este greu să admitem c-o avem pentru că e greu s-o identificăm, să punem degetul pe ea. Cât timp avem acea credință, ne zbatem să demonstrăm lumii că e adevărată.

În NLP (Programare Neuro - Lingvistică) există o tehnică simplă, care se numește „Poziții Perceptuale”, și una dintre poziții este cea de Observator, în care ies din mintea mea și mă uit la mine din afară ca și când aș fi un observator neutru, care stă la o distanță oarecare de mine și mă observă fără nicio implicare emoțională. Mă observă pe mine cel (cea) cu grămezi de credințe interioare despre mine însumi, (sau însămi), și cu orgoliile mele și cu tot ce aș avea de demonstrat lumii. În poziția de observator, ies în afara credințelor mele și mi-e simplu să le identific, și dacă tot am pus degetul pe ele înseamnă că știu ce anume mă pune tot timpul pe picior de confruntare cu ceilalți.

Parcă am și simțit cum ridici din sprâncene atunci când am spus că de fapt nici nu ești persoana care crezi că ești. Acum pot să-ți spun că de fapt ești acel Observator, care nu are un cârd de credințe interioare despre sine pentru că știe deja că este perfect, că poate orice și ăsta este motivul pentru care nu are nimic de demonstrat nimănui. Și uite-așa ai rămas fără orgoliu într-o clipă fără să ai nevoie să meditezi o viață pe un vârf de munte, unde ai vecini doar cerul și un vultur pleșuv ieșit la pensie.

Când ajungi să trăiești în mintea ta, dar în afara acelor credințe interioare ești deja liber și în pace cu lumea si cu tine însuți, sau însăți, și credința mea interioară e că libertatea e mai de preț decât toate demonstrațiile. Sau poate nu… Tu să-mi spui!


<strong>Cami Mihaiu,</strong> Trainer NLP

Cami Mihaiu, Trainer NLP

Like
Unlike
+172